ópște f., pl. opștĭ, și (maĭ rar) ópștie f. (vsl. obištiĭe, opște, obište, în de opște, obišti, părtaș, comun, obištiti seu, a avea comunitate. V. opcină). Comunitate, societate, asociațiune. Mulțime, popor, public. În de opște, în general, de ordinar. – Adevărata pronunțare e opște (cum scrie Con. 273 și 274). V. cele zise la obște.

OBȘTE, OBȘTIE sf. 1 Comunitate; mulțime, gloată, public, populațiune, popor: Așa-i și la omenire, Cînd în obștii nu-i unire (DON.); obștia ne-a trimis pre noi să-ți spunem că norodul nu te vrea (NEGR.); toată obștea cuvioasă, muieri și bărbați, asculta cîntările... băratului (ODOB.) ¶ 2 De ~, comun, general, public ¶ 3 În de ~ loc. adv. În genere, în mod general, de obiceiu: vremea rea a amorțit satul în de obște sgomotos (DLVR.) [vsl. obĭštĭ, -te, -tije].

óbște și derivatele, grafie slavonească îld. opște, cum pronunță Românu, care nu admite grupa bș, bs. Dacă scriem absolut, respectăm grafia latină. Dar chear Romaniĭ pronunțaŭ apsolutus și scriaŭ absolutus p. că e un cuv. compus din ab și solutus. În colo, scriaŭ scripsí, scriseĭ, de la scríbo, scriŭ.