omet² sn [At: PSALT. 280 / V: (înv) omăt / E: slv омєтъ] (Înv) Margine.

omet³ smn vz omăt¹

omét, V. omăt.

omăt³ sn vz omet²

omăt² sms vz omet¹ corectat(ă)

OMĂT (pl. -ături, omete) sn. Mold. Bucov. Băn. 🌦 Zăpadă: avea... părul negru ca pana corbului și fața albă ca ~ul (ALECS.); De ce-așterni ~ul iernii peste floarea lui April? (VLAH.); într’o iarnă ninsese atîta, cît mai nu se vedeau șatrele din ~ (SB.); cînd au început să se topească ~urile (SAD.); ducea un drumuleț strîmt peste podețul pe jumătate îngropat de omete (GRIG.) [srb. o m e t „măturătură”].

omăt și (vechĭ) omét n., pl. omete și omăturĭ (vsl. ometŭ, chenar, plasă de pescuit; sîrb. omet, măturătură, umet, gunoĭ măturat, troĭan; bg. námet, nămete, troĭan; rut. zámet, viscol; rus. metélĭ, viscol, omët, chenar, căpiță de snopĭ, zamëty, pl. troĭan, zametátĭ, -mestí, a troĭeni. V. mătură, nămete, pomătuf, podmet, predmet, smetie). Vechĭ (omet și omăt). Chenar, tivitură. Azĭ. Est. (omăt). Zăpadă. Vest și Ur. (pl. m. omețĭ). Nămețĭ, zăpadă veșnică. – Pl. și ometurĭ (Biblia 1668, Tkt.).

OMET s. v. tiv, tivitură.

omet s. v. TIV. TIVITURĂ.