necătură sf [At: CORESI, EV. 268 / Pl: ~ri / E: neca + -(ă)tură] (Înv) 1 Sufocare. 2 Înecare prin cufundare în apă etc. 3 (Pex) Naufragiu (1). 4 Revărsare de ape.

ÎNNECĂTURĂ, † NECĂTURĂ (pl. -turi) sf. 1 Faptul de a (se) înneca; înnec; înnecăciune: nu a vîntului sunet și vreava iaste vina necăturiei lu Petru (COR.) ¶ 2 Inundație, revărsare de ape: de nu va face nici o înnecătură acea moară (LEG.-CAR.).

NECĂTURĂ s. v. inundare, înecare, potopire.

NECĂTURĂ s. f. (Învechit) = înnecătură. 1. Sugrumare sau sufocare prin sugrumare (a cuiva). Se ferească sinre de cumîndari și de sînge și de necătură (sugrumări n. test. 1648, sugrumat biblia 1688) și de currvie. cod. vor. 32/12, cf. Lm. 2. Înnecare (prin cufundare în apă sau în alt lichid); p. ext. naufragiu (1). Petru îndrăzni de ieși spre apă... Nu a vîntului sunet... iaste vina necăturiei lu Petru, ce neputința și cea puțină credință, coresi, ev. 268. Și ni s-au tîmplat de curabie necătură ca aceasta să ne despărțîm unii de alalți. dosoftei, v. s. noiembrie 154^r/36. ♦ Revărsare, puhoi de apă. Nu iaste lesne... celuia ce se chinuiaște întru o necătură a înota bine. coresi, ev. 122. Doarme lîngă paporă și trestie și rogoz... De să va face necătură nu va simți. biblia (1688), 381¹/11. – pl.: necături. – Neca + suf. -(ă)tură.