NĂIMI, †NĂMI (-mesc) l. vb. tr. 1 A închiria, a lua cu chirie: de cu seară năimim cai și ne pregătim merinde pentru trei zile (VLAH.); trase la cel mai bun birt unde nămi cele mai frumoase odăi (NEGR.) ¶ 2 A lua pe cineva cu leafă, cu simbrie, ca să-l slujească, a angaja, a tocmi: eu te-aș năimi pe un an, dară spune-mi ce fel de simbrie mi-ai cere? (SB.). II. vb. refl. A se tocmi, a se băga (slugă, etc.) la cineva cu simbrie: i-a răspuns... că el este păstor și ar vroi să se năimească (SB.); s’a năimit la urmă la velnița cu grajdurile și acareturile irosite (GRIG.) [vsl. najmati].

NĂIMI, năimesc, vb. IV. Tranz. (Regional) 1. A angaja pe cineva pentru o muncă; a tocmi. Să se știe că năimesc cărăuși să-mi care averea la locurile mele. SADOVEANU, F. J. 93. A pornit înspre piaț, ca să năimească pe cineva și să-i aducă șatra în tîrg. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, V. M. 88.Au năimit pe un om... să meargă să vestească tatălui său. DRĂGHICI, R. 6. ◊ Refl. Ca să nu mor de foame, m-am năimit și am slujit șapte ani. ȚICHINDEAL, F. 463. 2. A închiria; a arenda. Năimim amîndoi pășuni pentru oile noastre în aceeași parte de țară. SADOVEANU, N. F. 38. – Variante: (regional) naimi (I. IONESCU, D. 365), nămi (NEGRUZZI, S. I 260) vb. IV.