nagara¹ [At: AMIRAS, ap. LET. III, 151/28 / Pl: ~le / E: tc nağara] (Înv) Nacaradă. corectată

NAGARA s. f. (Mold., ȚR) Țambal. A: Ș-au dat în surle si-n nagarale. CRON. 1689, 39^r; cf. CRON. 1707, 36^r; PSEUDO-AMIRAS (gl.); CRON. 1732, 30^r; CRON. SEC. XVIII, 28^v. B: Și zicea surlele și trîmbițile și nacaralele la acea cină a împaratului. LET. 1758, 108^r; cf. CRON. 1736, 32^r; A 1746, 30^v; LET. 1758, 114^r. Variante: nacara (CRON. 1736, 32^r; A 1746, 30^v; LET. 1758, 108^r, 114^r). Etimologie: tc. nağara. Cf. n a c a r a d ă.