mâniere sf [At: POLIZU / V: (înv) ~iare / Pl: ~ri / E: mânie] 1 Înfuriere. 2 Supărare. 3 (Înv; îf mâniare) Pedeapsă.

mâniare sf vz mâniere

mîniáre f. Vechĭ. Mîniere.

mîniére f. Acțiunea de a te mînia.

mâniere s.f. (înv.) pedeapsă.

MÎNIÉRE s. f. 1. Acțiunea de a (s e) m î n i a și rezultatul ei. Cf. SCRIBAN, D. (învechit; atestat în forma mîniare) Pedeapsă. Și alți mulți mîniiare de la Dumnezeu cer să fie spre ceia ce greșăsc și obideasc. CORESI, EV. 32, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., costinescu,LM, ALEXI, W. - Pl.: mînieri. – Și: (învechit) mîniáre s. f. – V. mînia.