multar sn [At: F (1882), 92 / V: ~iu / Pl: ~e / E: mult + -ar] (Grm; înv) Număr plural.

multariu sn vz multar

multar, multare, s.n. (înv.) numărul plural.

MULTAR s. m. (Gram.; învechit, prin Transilv. și Maram.) Numărul plural. Nu singur acest substantiv formează multariul în -ă . . . , ci posedăm de aceste cu zecile. F (1882), 92, cf. T. PAPAHAGI, M. 226. – Pl.: multare. – Și: multariu s. n. – Mult + suf. -ar, după modelul lui singular.