moștină¹ sf [At: (a. 1700) IORGA. S. D. XII, 219 / Pl: ~ne / E: cf moșteni] 1 (Îrg) Moștenire (1). 2 (Reg; îla) De ~ Originar din...

moștină² sf [At: CHEST. II, 73/401 / Pl: ~ne / E: cf mlaștină] (Trs) Loc foarte umed, cu multă apă.

moștină³ sf [At: DLR / Pl: ~ni / E: moaște + -ină] (Reg) 1 Moaște. 2 Epitet pentru un om care se preface bolnav, din lene.

móștină f., pl. ĭ (vsl. *moščina, d. moča, baltă, močiti, a uda. V. mocirlă). Mold. (Fc.). Timp neguros și ploĭos.

MOȘTINĂ s. v. moaște, moștenire, mumie, patrimoniu, succesiune.

moștină s. v. MOAȘTE. MOȘTENIRE. MUMIE. PATRIMONIU. SUCCESIUNE.

MOȘTINĂ s. f. (Criș.) Zapis de moștenire. Să să scrie în moștina loru și uriculu lor. MISC. SEC. XVII, 28^v. Etimologie: moșteni. Cf. u r i c (2).

moștină¹, s.f. (reg.) 1. timp ploios, neguros. 2. loc umed.

MOȘTINĂ¹ s. f. 1. (Învechit și regional) Moștenire (1). Î-l dau de veche moștin[ă], nime să nu-l poate scoate (a. 1700). IORGA, S, D. XII, 219, cf. LEXIC REG. 49. 2. (Regional; în l o c. a d j.) De moștină = de baștină, băștinaș, originar (din. . . ). Îi de moștină di aici. ALR I 444/842, cf. 444/510. – Pl.: moștine. $Cf. m o ș t e n i¹.

MOȘTINĂ² s. f. (Prin Transilv.) Loc foarte umed, cu multă apă. CHEST. II 73/401, cf. IV 63/66 a. – Pl.: moștine. Cf. m l a ș t i n ă.

MÓȘTINĂ³ s. f. (Regional) Moaște (2). S-o făcut ca o moștină, saracu di dînsu. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ♦ Epitet pentru un om care se preface greu bolnav, din lene. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. – Pl.: moștini. – Moaște + suf. -ină.