metă sf [At: ȘINCAI, HR. I, 296/7 / Pl: ~te / E: lat meta, mg meta] (Trs) 1 Semn de hotar. 2 (Pex) Hotar între două proprietăți.

METĂ s. v. hat, hotar, răzor.

metă s.f. (reg.) v. Hat¹. Hotar. Răzor.

metă s. v. HAT. HOTAR. RĂZOR.

métă, mete, s.f. (arh.) Hotar, hat: „…se stătoresc metele acestor moșii” (Mihaly, 1900: 175; dipl. 76). – Lat. meta (MDA).

MÉTĂ s. f. (Transilv.) Semn de hotar; p. e x t. hotar (între două proprietăți). Metele cu care se osăbesc părțile deolaltă. ȘINCAI, HR. I, 296/7. O metă de pămînt. id. ib. 296/11. Cîmpul Turcean (Turchan) chiemat. care se zice a fi între metele zisei cetăți. . . încă să fie al lor. id. ib. 344/37, cf. FRÎNCU-CANDREA, M. 102, DR. II, 899, PAȘCA, GL., BUL.. FIL. II, 289, MAT. DIALECT, I, 25, 79. ◊ F i g. O, puternică ființă ce, cu-naltâ măiestrie, Ai constituit pămîntul, cerul ș-alte cîte sînt; Care-ai pus soarelui metă, lumei lumină să fie. MUREȘANU, P. 24/7. - Pl.: mete. – Din lat. meta. Cf. magh. m e t a.