mereuț av [At: KLEIN, D. 81 / V: ~eoț, ~ruț / E: mereu + -uț] 1-8 (Reg; șhp) Mereor (1-8). 9 (Ban; îe) A ploua (sau a cerne) ~ A ploua mărunt, domol, ca prin sită. 10 Mereuaș (9).

MEREUȚ adv. (Regional) Cu băgare de seamă, fără grabă, încetișor. [Măgarul] s-au vîrît mereuț și, punîndu-și capul... lîngă urechea stăpînului său, au început cît au putut: hia, hia. DONICI, F. 104.

mereoț av vz mereuț

meruț av vz mereuț

MEREUȚ adv. Diminutiv al lui m e r e u. 1. (Prin Ban.) în e x p r.) A ploua (sau a cerne etc.) mereuț = a ploua (sau a bura etc.) mărunt, domol, ca prin sită. Ploaie mereuț ca pin sită. ALR I 1 978/1. Serne, mizgură mereul. ib. 1 978/28. 2. (Transilv., Ban.) Cf. m e r e u (II 2). Cf. KLEIN, D. 81. [Măgarul] cum au văzut o dată pre stăpínul său adormit. . . s-au vírît mereuț și punîndu-și capul pre umere lîngă ureachea stăpînului său au început cît au putut: hia, hia. ȚICHINDEAL, F. 104/17, cf. LB. A îmbla ori lucra. . . mereuț. H XVIIIi 175. Să sui Tîndală în lemn, mereuț-mereuț, și băga mîna pe su pasăre să-i fure un ou. ALEXICI, L. P. 241, cf. ALRM I/I h 141, ALR I 1 501/49, A III 13. ♦ (Pe lîngă verbe de declarație) Cu voce scăzută, pe șoptite, încet. Atunci baba le spusă mereuț să n-audă copiii. CĂTANĂ, P. B. II, 129. Vorbește mereuț. ALR II/I MN10, 6875/47. – Și: mereóț (CONV. LIT. XLVI, 105), merúț (ib.) adv. – Mereu + suf. -uț.

MEREÓȚ adv. v. mereuț.

MERÚȚ adv. v. mereuț.