manoș sn [At: KLEIN, D. 143 / V: ~năș, ~niș, ~nuș / Pl: ~e, ~uri / E: mg mánus] (Trs) Fiecare dintre cele două arătătoare ale unui ceasornic Si: limbă.

manăș sn vz manoș

maniș² sn vz manoș

manuș sn vz manoș

MANOȘ s. v. arătător, limbă.

manoș s.n. (la ceasuri; reg.) v. Arătător. Limbă,

manoș s. v. ARĂTĂTOR. LIMBĂ.

MANOȘ s. n. (Transilv.) Fiecare dintre cele două arătătoare ale unui ceasornic; limbă. Cf. KLEIN, D. 143, FRÎNCU-CANDREA, M. 102. Manoșu mic, manoșu mare. ALR II/I MN 140, 3906/574, cf. ALRM II/I h 375, 376, A II 3, 6, 7, 8, 12, III 2, 3, 7, 12, 17, 18, IV 5, MAT. DIALECT, I, 261, com. din VALEA JIULUI. - Pl.: manoșe și manoșuri (ALR II/I MN 140, 3906/574). – Și: mánăș (ALR II/I MN 140, 3906/812), mánuș (A II 12, com. din VALEA JIULUI), mániș (A III 16, com. din VALEA JIULUI) s. n. – Din magh. mánus.

MÁNĂȘ s. n. v. manoș.

MÁNIȘ² s. n. v. manoș.

MANUȘ s. n. v. manoș.