lăpuș sm [At: DAMÉ, T. 187 / V: ~nic / E: bg лопус] (Reg) 1 (Șîc ~-de-oaie) Plantă erbacee din familia compozitelor, cu frunze late, puțin dințate, păroase și aspre, cu flori galbene, dispuse în capitule, care crește prin locuri umede alpine Si: lăptucu-oii (Telekia speciosa). 2 (Îc) ~-de-iepure Plantă nedefinită mai îndeaproape. 3 (Bot; îc) ~-de-capră Cinsteț (Salvia glutinosa). 4 (Îf lăpușnic) Plantă medicinală cu frunze late și flori galbene.

lăpușnic sm vz lăpuș

LĂPUȘ s. v. cinsteț.

lăpuș s. v. CINSTEȚ.

lăpuș-de-oaie s. v. LĂPTUCUL-OII.

lăpuș (lăpuși), s. m. – Brusture (Telekia speciosa). – Mr. lîpuș, megl. lăpu(ș). Sl., cf. bg. lopuš, rus. lepucha (DAR), alb. ljapuš, mag. lapu, de unde dubletul lapuc, s. m. (brusture). După P. Papahagi, Analele Acad. Rom., XXIX, 128 și REW 4903, din lat. lappa, cf. împotrivă Graur, BL, V, 103. – Der. lăpușnic, s. m. (plantă nedeterminată); lăptuc, s. m. (brusture), prin încrucișare cu lăptucă.

lăpuș, -i, s.m. – 1. (bot.) Specie de salvie (lăpușul caprei) (Salvia glutinosa), numită astfel de localnici. Termenul e atestat la meglenoromâni cu sensul de „potbal” (ALR 1961: 651). DER îl definește ca „brusture” (Telekia speciosa). 2. (top.) Lăpuș, afluent al râului Someș; are o lungime de 112 km; formează chei în aval de satul Răzoare. „Obiceiul de a da nume de plante unor râuri apare destul de frecvent și în alte ținuturi ale teritoriului lingvistic român” (Stoica, Pop 1984). 3. Târgu Lăpuș, oraș; Lăpușu Românesc, comună; Lăpușel, sat aparținând comunei Recea. 4. Zonă etno-folclorică situată în partea de sud a jud. Maramureș; se învecinează cu zonele Chioar, Năsăud și Maramureșul istoric. – Cf. bg. lopuš, rus. lepucha (DA); Alb. ljapuš (DER).

LĂPUȘ 1. M-ții ~, masiv muntos în NV Carpaților Orientali, în grupa munților vulcanici, situat între M-ții Gutâi (la VNV) și Țibleș (la ESE). Are mai multe culmi domoale, orientate spre S (Culmea Șatra, 1.041 m alt.) sau spre N, din care se detașează câteva vârfuri ce depășesc 1.300 m alt. (Neteda 1.322 m, Sermeteș 1.306 m, Secu 1.311 m). Alt. max.: 1.358 m (vf. Văratec). M-ții L. sunt alcătuiți din roci eruptive (andezite, andezite bazaltoide, piroclastice) și sunt acoperiți cu păduri de fag în amestec cu rășinoase. Nod hidrografic (de aici izvorăște râurile Lăpuș, Botiz, Bloaja, Cavnic ș.a.). 2. Depresiune intramontană, tectono-erozivă, delimitată de M-ții Gutâi și M-ții Lăpuș (la N), Țibleș (NE), culmea Breaza (S) și masivul Preluca (V), drenată de râul Lăpuș și afl. lui (Rotunda, Dobric, Suciu, Rohia). Supr.: c. 225 km². Relief colinar, cu alt. de 450-550 m. Intens fragmentat de o rețea densă de văi, însoțite de terase și lunci. La contactul depresiunii cu zonele montane limitrofe se află glacisuri (Vima și Rohia în S) sau resturi piemontane (Piemontul Șatra în N). Climă temperat-moderată (temp. medie anuală 8-9°C); precipitații abundente (800-1.000 mm anual). Pomicultură (meri, pruni, peri). Cunoscută și sub numele de Țara Lăpușului. 3. Râu, afl. dr. al Someșului; 112 km. Izv. din M-ții Lăpuș, de sub vf. Văratec, de la 1.200 m alt., străbate depr. Lăpuș, și străpunge partea de S a masivului Preluca, unde formează un sector de chei epigenetice, lung de 30 km. Afl. pr.: Rotunda, Suciu, Rohia, Cavnic, Săsar. 4. Com. în jud. Maramureș, în partea de E a depr. Lăpuș, pe râul cu același nume; 3.925 loc. (2000). Expl. de argilă refractară, pomicultură. Muzeu etnografic și de artă populară. În satul L., menționat documentar în 1505, se află biserica Adormirea Maicii Domnului (sec. 16, cu picturi interioare din 1697). Vestigii ale unei așezări din Epoca bronzului, cu o necropolă în care s-au găsit podoabe de aur, topoare, pumnale, fragmente ceramice ș.a.