licăi¹ [At: LB / V: (reg) ~ări / Pzi: ~esc / E: fo] 1 vi (Trs; d. animale) A scoate un sunet caracteristic, cu limba, atunci când bea sau mănâncă Si: a lipăi. 2 vi (Pex; d. oameni) A mânca cu poftă, cu lăcomie, în grabă etc. 3-4 vi (Pex;d. oameni) (A sorbi sau) a linge ultimele resturi ale unui aliment, făcând un zgomot caracteristic. 5 vr (Reg) A-și strica pofta de mâncare prin consumarea unor dulciuri. 6 vi (Reg; d. frunze) A fâșâi.

licăì v. a linge într’una. [Cf. nemț. LECKEN].

licări² v vz licăi¹

LICĂI vb. v. lipăi.

licăi vb. v. LIPĂI.

licăi (-ăiesc, – it), vb. – A linge, a linchi. – Var. lincăi, linchi, linciuri. Creație expresivă. Alte explicații par echivoce (din v. germ. lecchon, Diez, I, 246; din sl. lokati, Miklosich, Lexicon, 343 și Cihac, II, 171; același Cihac, II, 511, pune în legătură pe linciuri cu leciu, și Scriban, cu mag. lecsegni „a plesni, a trosni”. Lui linchi îi corespunde limpi, vb. (a linge), cu var. limbi (sec. XVIII), prin confuzie cu limbă. Der. li(n)căit, s. n. (lipăit, lingere); lincăială, s. f. (linsoare); linciureală, s. f. (plescăială, bălăceală). Se întîlnește cu der. expresive de la lap și liorc.