hutupă sf [At: CV II, 4/42 / Pl: ~pe / E: pvb hutupaJ (Reg) Lovitură puternică, în stare să dezechilibreze pe cineva.

hutúpă f., pl. e. Ĭașĭ. Ceafă.

CEAFĂ (pl. cefe) sf. 1 🫀 Partea dindărăt a gîtului (la om sau la animale: cu pălăria dată pe ~ (VLAH.); îți umflă ceafa de pumni și spatele de ciomege (PANN); F gras la ~, bogat, chiabur; gros la ~, cu ceafa groasă; cînd mi-oiu vedea ceafa, niciodată; a se strica la ~, a se certa ¶ 3 🔧 Gîtul, umărul, măseaua sau urechea leucii de la car ¶ 4 🔧 Partea jugului care se sprijinește pe ceafa boilor, numită și „cerbice” [comp. alb. gheg. čaf(ă)].

ceáfă f., pl. cefĭ și cefe (alb. kiafă, la Scútari čaf, gît. Înrudirea cu turc. kafa [de unde și ngr. kafás, ceafă], nu e stabilită). Partea posterioară a gîtuluĭ: jugu stă pe ceafa bouluĭ, un bețiv cu pălăria pe ceafă. – În est (Ĭașĭ) și hutúpă.