GÎCITOARE s. f. (ȚR) Enigmă. Și nu au putut să gîcească gîcitoarea. BIBLIA (1688). Isop să pricepea la gîcitori și el le gîcea. E 1717, 100^v; cf. E 1777, 100^r. Etimologie: gîci + suf. -toare. Cf. c i m i l i t u r ă, g î c i t u r ă.

ghicitoáre (vest) și gî- (est) f., pl. orĭ (d. ghicesc). Vest. Cimilitură, enigmă, joc de cuvinte pin care se exprimă supt altă formă ceva pe care trebuĭe să-l ghiceștĭ, precum curelușă unsă pe supt pămînt dusă, adică „șarpele”. V. măĭestrie.

ghicitoare¹ (cimilitură) s. f., g.-d. art. ghicitorii; pl. ghicitori

ghicitoare² (persoană) s. f., g.-d. art. ghicitoarei; pl. ghicitoare