emanat¹ sn [At: MDA / Pl: ~uri / E: emana] 1 Emanare (1). 2 (Înv) Izvorâre. 3-4 Emanare (3-4). 5 Emitere (2).

emanat², ~ă a [At: RESMERIȚĂ, D. / Pl: ~ați, ~e / E: emana] 1 (D. acte, documente) Provenit de la ceva sau cineva. 2 Izvorât. 3 (D. mirosuri, gaze, căldură etc.) Ieșit din ceva sau cineva 4 (Pex) Răspândit în mediul înconjurător. 5 Emis (2).

EMANAT, -Ă adj., s. m. f. (cel) care este un produs al unor evenimente politice la care nu a avut nici o contribuție, nici un merit, dar de care beneficiază. (< emana)

emanat, -ă s. m. f., adj. (Folosit după decembrie 1989, deseori cu sens ironic, depreciativ) Ivit pe neașteptate cu ocazia Revoluției din decembrie 1989, propulsat într-o funcție înaltă în stat/într-un partid ◊ „Tot ce are mai emanat țara”, ◊ „Fiecare mai emanat decât celălalt [...]” R.l. 228/90 p. 1. ◊ „Despre părerea poporului nici nu se discută, el nu are de ce să se amestece într-o afacere de aleși («Azi» am zice emanați).” R.l. 14 III 91 p. 4. ◊ „Emanații în fotolii, în pământ eroii.” R.l. 24 IV 91 p. 1. ◊ „O țară întreagă a asistat acum un an în sanctuarul Albei Iulia, la întinarea zâmbăreață a proaspetei noastre sărbători naționale de către aceeași regie de culise a emanaților revoluției [...]” R.l. 30 XI1 XII 91 p. 1. ◊ „De ce «emanații revoluției» s-au instalat în palate și vile luxoase?” R.l. 10 IX 93 p. 3; v. și D. 202/96 p. 3 (din emana; R. Zafiu în Luc. 25/91 p. 4, Irina Preda în LR 10/92 p. 547, D. Urițescu CV 5052)