doina v vz doini

DOINA vb. I v. doini.

DOINI, doinesc, vb. IV. Intranz. A cînta doine (din gură, din fluier, din frunză etc.). Doinind din frunză vesel, pe potică, Se duce-n sus, prin aluniș, haiducul. IOSIF, P. 31. Ș-acel rege-al poeziei, vecinic tînăr și ferice, Ce din frunze îți doinește, ce cu fluierul îți zice. EMINESCU, O. I 32. ◊ Fig. Iar vîntul doinește prin grîne. COȘBUC, P. II 23. ◊ Tranz. Se tot duc pe drum pietros Nouă mineri în sus la munte, Și-i unul care merge-n frunte, Doinind un cîntec mlădios. DEȘLIU, M. 20. Flăcăul începu să doinească subțire, stins, un cîntec din război. DUMITRIU, N. 238. (Fig.) În vaduri ape repezi curg Și vuiet dau în cale, Iar plopi în umedul amurg Doinesc eterna jale. COȘBUC, P. I 191. (Cu complement intern) Cîntăreților din mai, Dulce va doini din nai Multe doine, mierla. COȘBUC, P. I 301. – Pronunțat: doi-. – Variantă: (popular) doina (PĂSCULESCU, L. P. 236) vb. I.