diochiu n. Mold. V. deochiu: nostim ești, nu fi de diochiu! AL.

DEOCHIU, Ⓕ DEDEOCHIU, (DE)DIOCHIU sbst. 1 Fermecare cu privirea care, după credința tuturor popoarelor, produce persoanei atinse amețeli, dureri de cap însoțite de căscături, fierbințeli, leșin, scurgeri de sînge din nas sau chiar alte boale mai serioase; acestea pot fi provocate, sau involuntar – prin mirare – sau, cu voință – printr’o privire invidioasă sau plină de răutate, de ură -; pot deochia, în genere, cei cu ochi albaștri sau verzi, mai rar ochii negri de Țigan, copiii întorși de la țîță, etc. Se pot deochia, nu numai oamenii, ci și vitele, semănăturile și ori-ce lucrare sau fabricație de-a noastră; prezervativele întrebuințate de popor sînt: amuletele (usturoiul, un fir de ață sau de panglică roșie), benchiul făcut pe frunte, scuiparea persoanei, prin rostirea formulei: să nu-i fie dedeochiu! etc.; persoanele atinse de deochiu se lecuesc mai adesea prin descîntece: trebuie să meargă numai decît acasă, să puie să-i descinte de deochiu (CAR.) ¶ 2 Ⓕ F A se (în)trece cu dedechiul (CRG.), a merge prea departe, a se întinde prea mult, a o face prea din cale afară: dar, frate dragă, mă treci cu diochiul, cu boierii și divanul d-tale (NEGR.) [de-o-chiu].