moț² sn [At: PANN, P. V. III, 63/18 / Pl: ~uri / E: cf moțăi¹] (Nob) Salut făcut prin înclinarea ușoară a capului.

moț¹ sn [At: ANON. CAR. / Pl: ~uri și (13, 14) moațe / E: nct] 1 Smoc, șuviță de păr mai lung și mai des, din frunte sau din creștetul capului, la oameni și la animale Si: motoc (3). 2 Smoc de pene, uneori de altă culoare, de pe capul unor păsări Si: (reg) moțochină (1). 3-4 (Irn; Îljv) (Mai) cu ~ (Într-un mod) mai deosebit, mai iscusit, mai grozav decât altcineva. 5-6 (Îal) (Într-un mod) mai îngrijit. 7-8 (Îal) (Într-un mod) mai hazliu. 9 (Îe) ~ și el! Se spune cuiva care apare pe neașteptate undeva sau intervine brusc într-o discuție. 10 (Gmț; îlv) A lua (sau a apuca) de ~ A trage de păr. 11 (Reg; îe) A face (pe cineva) cu ~ A defăima. 12 (Îc) ~ul-cocoșului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 13 Șuviță de păr la copii, legată cu o panglică. 14 (Pex) Panglică cu care se leagă moțul (9) copiilor. 15 (Mpl) Șuviță de păr răsucită pe o bucată de șiret, de cârpă, de hârtie sau pe o clamă, pentru a se încreți. 16 (Pex) Șiret, cârpă, hârtie folosită în acest scop Vz bigudiu. 17-18 (Reg) (Barbă mică sau) cioc. 19 Panaș. 20 Ciucure. 21 Piele roșie care atârnă ca un ciucure deasupra ciocului curcanului. 22 (Îc) ~ul-curcanului Plantă erbacee mare, cu flori roșii, roz sau albe dispuse în spice ce atârnă Si: (reg) creasta-cocoșului, nasul-curcanului (Polygonum orientale). 23 (Reg; îae) Busuioc-roșu (Amarantus caudatus). 24 (Reg; îae) Levănțică (Lavandula officinalis). 25 (Reg) Inflorescență. 26 (Spc) Floare de papură. 27 (Spc) Spic din vârful porumbului. 28 (Spc) Boabe, grăunțe în spic. 29 (Reg) Con de brad. 30 (Mun) Plantă acvatică cu flori verzui, unite în spic, care ies la suprafața apei (Potamogeton perfoliatus). 31 (Pan) Parte mai de sus a unui obiect Si: vârf 32 (Mun; Olt; fig) Parte mai bună a unui lucru Si: lamură. 33 (Pan) Vârf ascuțit al unei căciuli, al unei bonete etc. 34 (Reg) Căciulă. 35 (Reg; pan) Gurgui al opincii. 36 (Trs; pan) Prâsnel la fus. 37 (Reg; pan) Feștilă a lumânării. 38 (Reg; pan) Matiță (1).

DINTE, dinți, s. m. 1. Fiecare dintre organele osoase mici, acoperite cu un strat de smalț, așezate în cavitatea bucală a majorității vertebratelor și servind de obicei pentru a rupe, a mesteca și a fărâmița alimentele; p. restr. fiecare dintre organele osoase mici așezate în partea din față a maxilarelor. ◊ Dinte de lapte = fiecare dintre dinții care le cresc copiilor în primii ani ai vieții și care cad mai târziu, fiind înlocuiți cu dinții definitivi. ◊ Expr. Soare cu dinți = soare pe timp geros, răcoros sau ploios. A se ține de ceva cu dinții = a nu ceda cu nici un preț, a nu renunța la ceva în ruptul capului. Înarmat până în dinți = puternic înarmat. A-i scoate (cuiva) și dinții din gură = a-i lua (cuiva) tot ce are, a sărăci (pe cineva) cu desăvârșire. A-și arăta dinții = a amenința; a se manifesta în mod nefavorabil. Printre dinți = (în legătură cu verbe de declarație) neclar, nedeslușit (și cu nemulțumire). A avea un dinte împotriva (sau contra) cuiva = a avea un motiv de nemulțumire, de supărare sau de dușmănie împotriva cuiva. ♦ Compuse: dintele-dracului = plantă erbacee cu flori albe, roșii-purpurii sau verzui așezate în spice (Polygonum hydropiper); (porumb) dinte-de-cal (sau dintele-calului) = varietate de porumb cu boabe mari, late și albicioase, cu un șănțuleț la vârf. 2. Fiecare dintre crestăturile, zimții, proeminențele (ascuțite și regulate) de pe marginea unor unelte sau piese de mașină; fiecare dintre colții pieptenului, ai greblei, ai grapei etc. 3. Înălțime stâncoasă, izolată, cu pereții abrupți; colț. – Lat. dens, -ntis.

MOȚ¹, moțuri, s. n. 1. Șuviță de păr (mai lung și mai des) din frunte sau din creștetul capului (la oameni și la animale). ◊ Expr. (Fam.) (A fi) cu moț (în frunte) sau mai cu moț = (a se socoti) cu vază, mai deosebit, mai iscusit, mai grozav. A spune lucrurile cu moț = a exagera, a înflori ceva. Moț și el, se spune când cineva intervine (nechemat) într-o discuție. A lua (pe cineva) de moț = a trage de păr. ♦ Șuviță de păr legată cu o panglică; p. ext. panglica cu care se leagă această șuviță. ♦ (Mai ales la pl., în forma moațe) Șuviță de păr răsucită pe un șiret, o hârtie, o cârpă etc. pentru a se încreți; p. ext. șiret, cârpă, hârtie etc. folosite în acest scop; bigudiu. 2. Smoc de pene de pe capul unor păsări. 3. Panaș, ciucure confecționat din diferite materiale, care se atârnă la fes, scufie, căciuliță etc. 4. Pielea roșie-albăstruie de pe capul curcanului, care atârnă în jos; creastă. ◊ Compus: moțul-curcanului = a) plantă erbacee mare cu flori roșii, roz sau albe în formă de spice care atârnă în jos (Polygonum orientale); b) plantă erbacee cu flori roșii, mici, așezate în spice lungi, care atârnă ca o coadă (Amaranthus caudatus). 5. Nume dat unor inflorescențe. 6. (Reg.) Plantă acvatică cu flori verzui, unite în spic, care ies la suprafața apei (Potamogeton perfoliatus). 7. Partea superioară ascuțită, prelungită sau bulbucată, a unor lucruri; vârf. [Pl. și: moațe] – Et. nec.

RĂCULEȚ, răculeți, s. m. 1. (Zool.) Răcușor. 2. Plantă erbacee târâtoare cu flori albe-roșietice, al cărei rizom are proprietăți diuretice și depurative (Polygonum bistorta). – Rac + suf. -uleț.

TROSCOT s. m. Plantă erbacee cu tulpina ramificată, întinsă pe pământ, cu numeroase frunze mici, cu flori hermafrodite verzi, pe margine roșii sau albe (Polygonum aviculare). – Din sl. troskotŭ.

IARBĂ, (2) ierburi, s. f. 1. Nume generic dat plantelor erbacee, anuale sau perene, cu părțile aeriene verzi, subțiri și mlădioase, folosite pentru hrana animalelor. ◊ Expr. Paște, murgule, iarbă verde = va trebui să aștepți mult până ți se va împlini ceea ce dorești. Din pământ, din iarbă verde = cu orice preț, neapărat. ♦ Nutreț verde, proaspăt cosit. 2. Buruieni de tot felul. ◊ Iarbă rea = a) buruiană otrăvitoare; b) fig. om rău, primejdios. 3. Pajiște. 4. Compuse: iarbă-de-mare = plantă erbacee cu frunze liniare și cu flori verzi, care crește pe fundul mării și ale cărei frunze uscate sunt folosite în tapițerie; zegras (Zostera marina); iarba-broaștei = mică plantă acvatică, cu frunze rotunde, lucitoare, care (datorită pețiolului lung) plutesc la suprafața apei, și cu flori albe (Hydrocharis morsus-ranae); iarba-ciutei = plantă perenă din familia compozeelor, cu flori galbene dispuse în capitule (Doronicum austriacum); iarba-fiarelor = a) plantă erbacee veninoasă, cu frunze opuse, acoperite cu peri, cu flori albe-gălbui (Cynanchum vincetoxicum); b) (în basme) iarbă cu putere miraculoasă, cu ajutorul căreia se poate deschide orice ușă încuiată; p. ext. putere supranaturală, care poate ajuta la ceva greu de obținut; iarba-găii = plantă erbacee cu frunze dințate, acoperite cu peri aspri, cu flori galbene (Picris hieracioides); iarbă-creață = izmă-creață; iarbă-deasă = plantă erbacee cu tulpini subțiri, cu frunze înguste și flori verzi, dispuse în panicule (Poa nemoralis); iarbă-grasă = plantă erbacee cu tulpina ramificată și întinsă pe pământ, cu frunze cărnoase, lucioase și flori galbene (Portulaca oleracea); iarbă-mare = plantă erbacee cu tulpina păroasă și ramificată, cu frunze mari și flori galbene (Inula helenium); iarbă-albă = plantă erbacee ornamentală cu frunzele vărgate cu linii verzi și albe-roșietice sau gălbui (Phalaris arundinacea); iarba-cănărașului = plantă erbacee din familia gramineelor, cu frunzele plane, cu flori verzui și semințele gălbui; mei-lung, meiul-canarilor (Phalaris canariensis); iarbă-albastră = plantă erbacee cu frunzele îngrămădite la baza tulpinii și cu flori violete (Molinia coerulea); iarba-bivolului = plantă erbacee cu flori verzui sau brune (Juncus buffonius); iarba-câmpului = plantă erbacee cu tulpinile noduroase și cu flori verzui-alburii sau violet-deschis (Agrostis stolonifera); iarbă-neagră = a) plantă erbacee cu frunze dințate și cu flori brune-purpurii pe dinafară și galbene-verzui pe dinăuntru (Scrophularia alata); b) arbust cu frunze mici liniare și flori trandafirii sau albe (Calluna vulgaris); iarba-osului = mic arbust cu tulpini ramificate, cu frunze opuse și cu flori galbene (Helianthemum nummularium); iarbă-roșie = plantă erbacee cu tulpina roșiatică, cu frunze nedivizate, lanceolate și cu flori galbene dispuse în capitule; (pop.) cârligioară (Bidens cernuus); iarba-șarpelui = a) plantă erbacee cu frunze lanceolate, păroase, cu flori albastre, rar roșii sau albe (Echium vulgare); b) plantă cu tulpina păroasă, cu flori albastre sau roșietice (Veronica latifolia); c) broscariță; iarba-șopârlelor = plantă erbacee cu rizom gros, cărnos, cu tulpina terminată în spic, cu frunze ovale și flori mici, albe-roz (Polygonum viviparum); iarbă-stelată = plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, cu frunze pe fața superioară și pe margini păroase și cu flori liliachii (Sherardia arvensis); iarbă-de-Sudan = plantă cu tulpina înaltă, cu frunze lungi, cultivată ca plantă furajeră (Sorghum halepense). 5. Praf de pușcă. – Lat. herba.

DINTE ~ți m. 1) Formație osoasă fixată în maxilar care servește pentru a mușca, a rupe și a mesteca hrana sau ca mijloc de apărare. ◊ ~ți de lapte primii dinți care le cresc copiilor (și care cad, fiind înlocuiți cu alții). Soare cu ~ți soare pe timp geros sau răcoros. A se ține de ceva cu ~ții a nu se lăsa de ceva cu nici un preț. Printre ~ți a) nelămurit, neînțeles; b) fără dorință; în mod ostil. A-și lua inima în ~ți a-și face curaj; a îndrăzni. Înarmat până în ~ți echipat cu tot felul de arme. A avea un ~ împotriva (sau contra) cuiva a purta cuiva pică. A scoate cuiva și ~ții din gură a lua cuiva tot ce are; a despuia. A sta cu ~ții la stele a nu avea ce mânca. 2) Fiecare dintre piesele în formă de cui ale unei unelte agricole; colț. 3) (la obiecte sau piese) Zimț sau crestătură pe margine. ~ții ferăstrăului. 4) bot.: ~tele dracului plantă cu flori roșii, albe sau verzui, care crește prin locuri umede (mlaștini, bălți). /<lat. dens, ~ntis

IARBĂ ierburi f. 1) Orice plantă erbacee (sălbatică) cu frunze verzi și flexibile (care servește, de regulă, drept hrană pentru animale). ◊ ~-creață mentă. ~a dracului tutun. ~ rea a) iarbă otrăvitoare; b) iarbă care invadează culturile, împiedicându-le să crească. ~a-fiarelor plantă erbacee otrăvitoare cu tulpina erectă, având frunze opuse alungite și flori albe, gălbui sau verzui. ~-grasă plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, având frunze cărnoase lucioase și flori albe sau galbene, folosită în scopuri medicinale. ~-de-Sudan plantă erbacee exotică, cu tulpină erectă înaltă, cu frunze înguste și lungi, cultivată pentru furaj. 2) la pl. Plante erbacee de tot felul; ierbărie. ◊ Câtă frunză și ~ în număr extrem de mare. A căuta (ceva sau pe cineva) ca ~a cea de leac a căuta insistent ceva sau pe cineva. 3) la sing. Vegetație naturală sau cultivată de plante erbacee (de obicei de aceeași specie) mărunte și dese. 4) Nutreț din astfel de plante erbacee proaspăt cosite. [G.-D. ierbii] /<lat. herba

MOȚ³ ~i m. Nume dat românilor din Munții Apuseni. /cf. moț

MOȚ² moațe n. 1) Tub special (din hârtie sau din metal) în jurul căruia se răsucește o șuviță de păr pentru a o ondula; bigudiu. 2) Șuviță răsucită în acest fel. /Orig. nec.

MOȚ¹ moțuri n. 1) Smoc de fire din frunte sau din creștetul capului. * A lua (sau a apuca) de ~ pe cineva a trage de păr pe cineva; a părui. 2) Smoc de pene de pe capul unor păsări. 3) Pielea roșie de pe capul curcanului care atârnă ca un ciucure. * ~ul curcanului plantă erbacee ornamentală cu flori purpurii, grupate în spice lungi. 4) Ciucure confecționat din diferite materiale, care se atârnă la căciulițe, bonete, fesuri etc. 5) Parte proeminentă (ascuțită) a unui lucru. /Orig. nec.

TROSCOT n. Plantă erbacee cu tulpina ramificată, târâtoare, cu frunze mici, alterne, netede la margini, folosită în scopuri medicinale. /<sl. troskotu

răculeț s. m., pl. răculeți

dinte s. m., pl. dinți

iarbă s. f., g.-d. art. ierbii; (buruieni) pl. ierburi

moț (fundă în cap, bigudiu rudimentar) s. n., pl. moațe

moț (persoană) s. m., pl. moți

moț (șuviță de păr, smoc de pene, ciucure, vârf) s. n., pl. moțuri

răculeț s. m., pl. răculeți

troscot (trosnet) s. n., pl. troscote

troscot (plantă) s. m.

DINTE s. 1. colț. (~ al greblei, al furcii etc.) 2. colț, măsea. (~ la grapă.) 3. colț, zimț. (~ al ferăstrăului.) 4. crestătură, zimț. (~ pe muchia unei monede.) 5. (BOT.) dintele-dracului (Polygonum hydropiper) = (reg.) iarbă-iute, iarbă-roșie, piper-de-apă, piper-de-baltă, piper-de-vale, piperul-balții, piperul-broaștei.

IARBĂ s. v. praf de pușcă, pulbere.

IARBĂ s. (BOT.) iarba-broaștei (Hydrocharis morsus-ranae) = (reg.) limba-broaștei, mușcatul-broaștelor; iarba-cănărașului (Phalaris canariensis) = (reg.) mei-lung, meiul-canarilor; iarba-ciutei (Doronicum austriacum) = (reg.) iarba-căprioarei, iarba-lupului; iarba-câinelui (Cynodon dactylon) = pir-de-țelină, pir-gros, (reg.) costrei, curcubeu, pirău, iarba-vântului, iarbă-câinească; iarba-câmpului (Agrostis alba sau stolonifera) = (reg.) păiuș, iarba-vântului; iarba-fiarelor (Cynanchum vincetoxicum) = (reg.) brilioancă, rânduniță; iarba-găii (Picris hieracioides) = (reg.) amăruță; iarba-osului (Helianthemum chemaecistus, vulgare etc.) = (reg.) ferăstrău, mălăoi, rujă; iarba-sfântului-Ioan (Salvia sclarea) = (reg.) șerlai; iarba-șarpelui = a) (Veronica latifolia) (reg.) șopârliță, ventrilică; b) (Echium vulgare) (rar) viperină, (reg.) ochiul-mâței; iarbă-albă (Phalaris arundinacea) = (reg.) ierbăluță, panglici (pl.), panglicuță, iarba-boierului, iarbă-creață; iarbă-de-lingoare (Lysimachia punctata) = (reg.) gălbenele (pl.), floare-de-lingoare, mărul-cucului, rădăcină-de-lingoare; iarbă-de-mare = zegras; iarbă-de-ureche (Sedum maximum) = (reg.) oloisă, verzișoară, iarbă-grasă; iarbă-dulce (Polypodium vulgare) = (reg.) spasul-dracului; iarbă-grasă (Portulaca oleracea) = (reg.) grașiță, porcină, iarbă-de-grădină; iarbă-mare = a) (Inula helenium) (reg.) oman, toaie; b) (Stellaria holostea) (reg.) coadă-de-găină; iarbă-puturoasă (Bifora radians) = puciognă, (reg.) scărișor, buruiană-pucioasă, buruiană-puturoasă; iarbă-roșie = a) (Polygonum persicaria) (reg.) iarba-puricelui; b) (Bidens cenuus) (reg.) cârligioară; iarbă-usturoasă (Teucrium scordium) = (reg.) dumbeț, ustoroi-de-lac.

MOȚ s. 1. (reg.) moțoc, moțochină, (Transilv., Mold. și Bucov.) cucui, (prin vestul Transilv.) pup, (prin Transilv. și Ban.) pupui, (Mold.) țuluc. (~ de pene, de păr.) 2. (BOT.) moțul-curcanului = a) (Polygonum orientale) = (reg.) creasta-cocoșului, nasul-curcanului; b) (Amaranthus angustifolius) știr.

MOȚ s. (reg.) moțogan. (~ din Apuseni.)

MOȚ s. v. inflorescență, matcă, matiță.

RĂCULEȚ s. 1. (ZOOL.) răcușor, (rar) răcuț. 2. (BOT.; Polygonum bistorta) (reg.) cârligat, cârligățică, cârligel, nodurar, șerpariță, troscot, troscoțel, buruiana-rândunicii, iarba-balaurului, iarba-șarpelui, iarbă-iute, iarbă-roșie, lemn-dulce, moțul-curcanului, rădăcina-șarpelui.

TROSCOT s. (BOT.) 1. (Polygonum aviculare) costrei, (reg.) porcin, sporiș, târsoacă, troscoțel, troscovă. 2. troscot de apă (Polygonum amfibium) = (reg.) sălcuță.

TROSCOT s. v. pocnet, pocnitură, răculeț, trosnet, trosnitură.

POLYGONUM L., POLYGONUM, HRIȘCĂ, fam. Polygonaceae. Gen originar pe tot globul, cca 145-160 specii, erbacee, mai rar lemnoase, anuale și perene, tulpini erecte sau volubile. Frunze numeroase, lanceolat-liniare, alterne, întregi sau lobate. Flori (perigon petaloid cu 5 lacinii, de regulă colorate, egale, de obicei hermafrodite, mai rar dioice, mici, regulate, 5-9 stamine intercalate la baza tubului floral, ovar plat sau cu trei colțuri, 3 stile libere sau concrescute). Fruct, achenă triunghiulară.