destula [At: N. TEST. (1648) 246^v/10 / V: (îrg) ~li, dăstuli / Pzi: ~lez / E: destul] (Îrg) 1 vt A îndestula. 2 vr (îf destuli) A se răzbuna.

destuli v vz destula

destuli, destulesc, vb. refl. – (reg.) A se îndestula, a se sătura: „Cu hore s-o destulit” (Papahagi, 1925: 204). – Var. a lui (în)destula (din destul < de + sătul) (MDA).

destuli, vb. refl. – A se îndestula, a se sătura: „Cu hore s-o destulit” (Papahagi 1925: 204). – Din destul (de + sătul).