călăci sns [At: VĂCĂRESCUL, IST. 255 / V: ~laci, câlaci / E: tc kylyg] (Tcî) Insignă a demnității princiare, cu care sultanul investea pe domnitorii români (alături de caftan). corectat(ă)

CĂLĂCI s.n. (Mold., TR) Sabie. A: Împăratul dede corona si căftan și călăci. H 1779², 88^v; cf. IM 1754, 141^r; H 1779², 86^r. B: Trimițîndu-i împăratul călăci și caftan. R. POPESCU; cf. IM 1730, 199^v. Variante: călîci (R. POPESCU). Etimologie: tc. kılıç.

călaci sn vz călăci

câlaci sn vz călăci