coțobănire sf [At: DA ms / V: ~opă~, ~open~ / Pl: ~ri / E: coțobăni] (Înv) 1 Agățare de ceva pentru a ajunge mai sus Cf: cocoțare Si: coțobăneală (1), coțobănit¹ (1). 2 Îndârjire. 3 Trudire. 4 Opintire. 5 (Mol) Rățoire.

coțobăni vr [At: ARHIVA, 1912, nr. 1 / V: ~opă~², ~openi² / Pzi: ~nesc / E: ns cf coțobâră] (Înv) 1 A se agăța de ceva pentru a ajunge mai sus Cf: a se cocoța. 2 A se îndârji. 3 A se trudi. 4 A se opinti. 5 (Îe) Nu te ~ Nu mai fă eforturi zadarnice. 6 (Mol) A se rățoi.

coțopănire sf vz coțobănire

coțopenire sf vz coțobănire

coțobănésc (mă) v. refl. (vsl. kobacati, rut. dial. kacabáti-sĕa, a face tumbe; sîrb. kobácati se, a tropoi; bsl. kobacáti, a merge în brîncĭ, a se cățăra, kobáciti se, a face tumbe, d. vsl. bacati, rus. bacátĭ, a bate din palme, rut. bácĭkati, a izbi. Bern.). Est. sud. Fam. Mă trudesc prea mult pînă să reușesc (mă mocoșesc, mă bosîncesc, mă puchinesc, mă bunghinesc): m’am coțobănit un ceas pîn’am găsit piperu’n cămară. Nord. Opun rezistență, mă burzuluĭesc: s’au pus de pricină și nu voĭaŭ să dea cartea, aŭ prins a se coțobăni (Kir. Șez. 30, 202). – În sud ob. mă boțocănesc.

coțobăni, coțobănesc, vb. IV refl. (reg.) 1. a se agăța ca să ajungă mai sus; a se aburca, a se cocoța. 2. a se căzni, a se trudi, a se opinti, a se îndârji. 3. a se rățoi, a se coțofeni, a înfrunta (pe cineva).