ciur¹ i [At: LM / E: fo cf ciurui², ciuroi] (Repetat sau pronunțat cu „r” prelungit) Cuvânt care imită sunetul unui fir subțire de lichid care curge.

CIUR, ciururi, s. n. 1. Unealtă de cernut pleava, gunoiul sau neghina din cereale, făcută dintr-o rețea deasă de sîrmă sau dintr-o bucată de piele perforată, fixată pe o ramă circulară de lemn; sită. ♦ Expr. A vedea ca prin ciur = a vedea neclar. Ochi de ciur = ochi mici de tot. A da (sau a cerne) pe cineva prin ciur și prin dîrmon = a bîrfi pe cineva, scoțîndu-i la iveală cît mai multe defecte. Trecut (sau dat și) prin ciur și prin sită (sau prin dîrmon) = (despre lucruri, situații, împrejurări) cercetat, examinat cu mare atenție; (despre oameni) care a trecut prin încercări felurite; încercat. A căra (sau a duce) apă cu ciurul = a nu face nici o treabă, a lucra fără spor. ♦ Cantitate de lucruri cîtă încape într-un ciur (1). 2. Unealtă specială pentru cernut nisipul sau prundișul, formată dintr-o ramă mare de lemn pe care este întinsă o rețea de sîrmă. 3. (Înv.) Ramă în formă de cerc pe care se brodează. 4. Una dintre cele patru despărțituri ale stomacului rumegătoarelor. – Lat. cibrum (= cribrum).

2) cĭur, interj. ca și țur. V. cĭuruĭ 2.

ciuru-buru i [At: VICIU, COL. / E: ciur] (Reg) Cuvânt care imită sunetul cernutului cu ciurul.

ciur interj. – Exprimă zgomotul produs de un șuvoi de apă. Creație expresivă, cf. sp. chorro „șiroi”. – Der. ciuroi, s. n. (șuvoi), cf. Giuglea, Dacor., I, 250; ciurui, vb. (a picura, a clipoci). Aparțin aceleaiși rădăcini șiroi (var. șur(l)oi, șirloi, jirloi), s. n. (șuvoi); șirui (var. șiroi, șurui), vb. (a picura). Ciurgău, s. n. (izvor, șuvoi), din mag. csurgó (DAR), pare a face parte din aceeași familie expresivă. Cf. Iordan, BF, VI, 181.