ciupăra¹ [At: LB / Pzi: ~rez, ciupăr / E: mg csipérsz] (Trs; Mun; rar) 1 vt A jumuli păsări. 2 vr (D. păsări) A se curăța cu ciocul, aranjându-și penele. 3 vt (D. animale) A rupe cu gura (câte un fir de iarbă). 4 vt A adăuga câte puțin la ceva. 5 vt A fura câte puțin.

ciupăra² vtr [At: VAIDA / Pzi: ciupăr / E: bg чипа] 1-2 A ciupăi¹ (1-2)

cĭúpăr, a -á v. tr. (d. cĭupesc cu term. din supăr. – Cĭuperĭ, să cĭupere). Munt. vest. Cĭupesc, jăfuĭesc.

încĭupărésc (mă) v. refl. (cp. cu ung. csöpörödni, a crește încet, și cu rom. a se înfiripa). Vest. Mă înfiripez, mă înțolesc, adun oare-care avere. În Munt. vest și cĭupăresc, încherb. – La Jipescu (Opinc. 147) a cĭupăra (contopire din a cĭupăra, a cĭupi, și a cĭupări, a încherba), a încherba.

ciupăra vb. I (reg.) 1. a jumuli (o pasăre de pene), a ciupeli. 2. (refl.; despre păsări) a se curăți cu ciocul. 3. (despre animale și păsări) a rupe cu gura (firele de iarbă), a ciuguli, a ciupi; (despre om) a mânca cîte puțin, a ciuguli. 4. a adăuga câte ceva (la ceva). 5. a fura câte puțin, a ciupi, a pișca.