BUFĂI vb. IV v. pufăi.

PUFĂI, pufăi, vb. IV. Intranz. 1. A respira greu, a sufla cu zgomot pe nări. Domnul Mihalache pufăie pe nas. PAS, Z. I 154. Caii... ronțăiau cîte-o buruiană și pufăiau cu nările în frunzele uscate de pe jos. VLAHUȚĂ, O. A. III 55. ◊ Tranz. Pufăi printre mustăți un oftat stîngaci și ridicul. DELAVRANCEA, S. 147. ♦ Fig. (Despre locomotive) A evacua aburul cu zgomot. Locomotiva trecu pe lîngă ei, pufăind. MIHALE, O. 296. Trenuri trec în șiruri lungi pe malurile apei, cu locomotivele pufăind și cu sute de capete omenești ivite la ferestre. BOGZA, C. O. 250. 2. A fuma aspirînd și dînd afară fumul cu un zgomot înfundat; a pîcîi. Scoate o țigară din buzunarul flanelei, o aprinde și pufăie. STANCU, D. 313. Grav, cu mustățile rase, în fața unui maldăr de gazete străine mai cît cearșaful, pufăia dintr-o havană. VLAHUȚĂ, O. A. 261 ◊ Tranz. Omul bărbos pufăie tutun. STANCU, D. 521. ♦ (Despre lulea) A scoate fum. S-a umplut de fum casa. Două lulele pufăie. STANCU, D. 103. – Variante: bufăi (POPA, V. 214), pufui, puhui (DELAVRANCEA, S. 96) vb. IV.