BENEDICTIN, -Ă, benedictini, -e, s. m., s. f., adj. 1. S. m. Ordin religios întemeiat de Benedict de Nursia în sec. VI, căruia îi aparțin mai multe congregații. 2. S. m. și f. Călugăr care face parte din acest ordin. 3. Adj. Care aparține benedictinilor (2), privitor la benedictini. ♦ Fig. Laborios, harnic, muncitor. 4. S. f. Lichior fin, de culoare galbenă, cu gust dulce (preparat la început de benedictini). – Din fr. bénédictin.

benedictin, -ă s.m., s.f., adj. 1 s.m., s.f. (bis.) Călugăr (sau călugăriță) dintr-un ordin catolic întemeiat în sec. 6 de Sfîntul Benedict de Nursia. ◊ Muncă de benedictin = muncă intelectuală minuțioasă și de lungă durată. 2 adj. (bis.) Care aparține benedictinilor, privitor la benedictini. ♦ Fig. Laborios, harnic, muncitor. 3 s.f. Băutură spirtoasă, fină, de culoare galbenă, cu gust dulce, obținută prin macerarea în alcool a unor plante aromate, preparată la început de benedictinii francezi. • pl. -i, -e. /<fr. bénédictin; cf. nm. pr. Sfîntul Benedict de Nursia.

*BENEDICTIN sm., BENEDICTINĂ (pl. -ne) I. sf. ⛪ Călugăr(iță) din ordinul întemeiat de Sf. Benedict în anul 529 (🖼 443). II. BENEDICTINĂ sf. 🍸 Numele unei băuturi spirtoase, dulce la gust, ce se fabrică în Franța [fr.].

BENEDICTÍN, -Ă (< fr.) s. m. și f., adj. 1. Ordin religios întemeiat de Benedict de Nursia în 529, la Montecassino (Italia) și căruia îi aparțin mai multe congregații: cistercieni, celestini etc. A numărat printre membrii săi erudiți ai ev. med., care au conservat pentru posteritate majoritatea operelor literare ale Greciei și Romei, munca lor stăruitoare devenind proverbială. 2. Adj. Care aparține benedictinilor (1), privitor la benedictini. ♦ Fig. Laborios. 3. Sf. Lichior fin, galben, cu gust dulce obținut prin macerarea în alcool etilic a unui amestec de plante aromate; preparat la început de benedictini (1).