†AMELIȚA¹ (-iț) vb. tr. Olten. Bucov. – AMENINȚA: tăietorul amelițînd, îi căzu mîna (DOS.).

‡AMELIȚA² (-iț) vb. intr. A pomeni în treacăt (într’o scriere) despre o întîmplare, a menționa: nime n’au amelițat măcar cît de puțin de aceste ce am scris noi (N.-COST.).

AMELIȚA vb. (Mold.) Fig. A face mențiune despre ceva, a pomeni. Alți istorici megieși nemică n-au amelițat de această domnie. URECHE. Ni să pare că am scris deplin, care nice la un letopisăț a țării noastre nime n-au amelițat măcar cît de puțin de acestea ce am scris noi. NCL I, 30; cf. NCL I, 7,8; CANTEMIR, HR. Etimologie: lat. *amminaciare. Vezi și amelățătură, amelițat.

amelița (-țez, -at), vb. – (Înv.) A menționa, a indica, a aminti. Este cuvînt care apare numai la vechii cronicari din sec. XVII și XVIII, și care nu pare să fi avut circulație pop. De aceea, credem că este o reproduce fidelă artificială a ngr. μελετῶ „a studia, a medita, a menționa”. Pare puțin probabilă ipoteza din DAR, care presupune o identitate între amelița și amenința și, pentru a explica semantismul primului vb., se gîndește la o posibilă confuzie între lat. *amminaciare „a amenința” și lat. *amminiciare, de la minari „a întrece, a depăși”.