ALBASTRU I. adj 1 De coloarea cerului senin, vînăt: floare albastră; ~ ca cerul; ~ ca floarea de cicoare; ~ închis; ~ deschis; ochi albaștri; proverb: cine n’are ochi negri sărută și albaștri, la nevoie, omul se mulțumește cu ce are ¶ 2 💎 PIATRĂ-ALBASTRĂ 👉 PIATRĂ ¶ 3 Mold. 🩺 pop. Bubă albastră, bubă ce se face la încheieturile degetelor (HASD.) ¶ 4 fig. pop. 👕 Haină albastră, haină orășenească, ciocoiască ¶ 5 fig. A cînta de inimă albastră, a cînta de jale. II. sbst. Albăstrime: ~ul cerului, mării; proverb: a trăi (sau a duce) ca verde cu ~ (ZNN.), a trăi rău cu cineva. III. ALBASTRĂ (pl. -stre) sf. 1 🌿 = ALBĂSTRIȚĂ ¶ 2 pl. fig. pop. 👕 Haine orășenești, ciocoiești, de străini: îmbrăcați în ~ (JIP.) [lat. *albaster < albus].

Cărțile albastre – În Anglia s-a încetățenit procedeul ca rapoartele parlamentare și documentele oficiale să fie tipărite în volume in folio și învelite în coperte de culoare albastră. Obiceiul a fost adoptat și de alte țări. Astfel, mult timp, culoarea oficială a acestor colecții de documente a fost roșie în Spania, verde în Italia, galbenă în Franța, albă în Germania și Portugalia. Practica se mai păstrează și astăzi, cu dilerența că aceeași culoare a încetat să mai fie monopolul unui singur stat. IST.

Pasărea albastră – după titlul L’oiseau bleu al unei piese (1910) a lui Maurice Maeterlinck. E povestea unui băiat și a unei fete, care caută „pasărea albastră”, simbol al fericirii. Cu acest înțeles fantezia poetului belgian a devenit expresie în numeroase limbi. LIT.

Sînge albastru – Expresia vine din Spania evului mediu, cînd marii aristocrați susțineau că în vinele lor curge sînge pur albastru, spre deosebire de nobilii „de categorii inferioare”, care au suferit felurite amestecuri de sînge, mai ales de sînge maur. Alegerea culorii albastre pentru sînge se explică prin faptul că, în mare parte, costumele, blazoanele și mai cu seamă cordoanele și panglicele decorațiilor erau pe atunci azurii, albastrul fiind culoarea preferată și reprezentativă a membrilor înaltei aristocrații. Ei doreau astfel să se deosebească atît de tagma prelaților care adoptaseră veșminte de culoare roșie (de unde și denumirea de „roșu-cardinal”), cît și în special de „vestoanele verzi” populare (culoarea verde fiind a vulgului și deci considerată vulgară). De altfel, încă la Roma și mai ales la Constantinopol pe vremea Bizanțului, publicul se împărțea la circuri și pe hipodrom în „albaștri” (Veneti) și „verzi” (Prasini), după culoarea bluzelor călăreților din arenă. Rivalitatea a trecut de la spectacole în viața publică și din capitală în tot imperiul, culoarea albastră fiind agreată îndeosebi de pătura nobilă. Însuși împăratul trebuia să aleagă una dintre culori. Iustinian, pronunțindu-se pentru „albaștri”, a determinat în anul 532 o răscoală și o ciocnire sîngeroasă între cele două tabere (cunoscută sub denumirea „Nika”), din care pricină era să-și piardă și tronul, căci „verzii” proclamaseră împărat pe prințul Hypatius. Cu timpul, expresia „sînge albastru”, care desemnează o obîrșie nobilă, s-a colorat și cu o nuanță de ironie. „Ei vor să reprezinte tradiția, noblețea de sînge albastru, vechimea de clasă sau de familie” (Mihai Ralea, În extremul Orient, pag. 67). IST.