terțiu², ~ie [At: (a. 1588) CUV. D. BĂTR. I, 208/4 / V: (reg) întâr~, înterț, ~in sm, a, înter~, tarțău, int~, întăr~, înterțâu, tărsâu, tărsiu, tărtău, tărțăl, tărțău, tărțâi, tărțâu, tăr~, tărsău, tărsâu, târsiu, tărțău, târțâu, târ~, târzâu, ~rsân, terț, ~țău, ~țâi, ~țâu, ~țeu, tirtău, tor~ sm, târță sf, târțeie sfp / Pl: ~ii / E: ns cf lat tertius] 1-2 (Reg) sm, a (Berbec) a cărui limită de vârstă variază, după regiuni, de la un an la trei ani. 3 a (Îrg; d. bovine, îf înterțiu) A căror limită de vârstă variază, după regiuni, de la un an la trei ani. 4 sm (Reg; fig; îf târțău, terțău) Copilandru (1).

TERȚIU subst. „berbec de doi ani” (Enc) 1. – Mereuță și Al. (Vr C 104). 2. Terțău, Tănasie (Vr C 180). 3. Tirțești s., mold.; cf. Țîrțescu prof. Lic. Ploești, 1905, v. Țerț.