Tantal m. 1. personaj mitologic care, dând zeilor să ospăteze membrele fiului său, Pelops, fu condamnat să sufere etern în Tartar foamea și setea, în mijlocul apelor ce se depărtau de buzele sale și în fața poamelor ce nu le putea atinge; 2. fig. supliciul lui Tantal, tortura celui ce crede într’una că ajunge la țelul dorințelor sale fără însă a-l putea atinge.

+Tantal (personaj mitologic) s. propriu m.

Tantal = Tantalus.

TANTAL (TANTALUS) (în mitologia greacă), fiul al lui Zeus și al nimfei Pluto, tatăl lui Pelops și al Niobei; rege al Frigiei (sau al Lidiei). După unii autori, osândit la foame și sete veșnică în Infern pentru vina de a fi dezvăluit muritorilor secrete ale Olimpului sau de a fi furat nectarul și ambrozia zeilor, după alții de a-și fi servit propriul fiu drept bucate la un ospăț al zeilor. Expresia „chinuri tantalice” se referă la suferințele unei strădanii care dă mereu greș, chiar atunci când este pe punctul de a reuși.

Chinurile lui Tantal – Tantal, regele legendar al Lidiei, furînd nectarul și ambrozia zeilor spre a le dărui muritorilor, a fost condamnat de Zeus la o foame și o sete nesfîrșite. În infern, Tantal nu reușea să soarbă o picătură din apa ce-i trecea pe la buze, nici să guste vreun fruct din pomii ale căror ramuri se ridicau în văzduh cînd mîna lui încerca să le atingă. De accea expresia „chinurile lui Tantal” se aplică unei persoane care nu se poate bucura de bunurile sale, sau care își vede mereu spulberate dorințele tocmai în clipa cînd erau mai aproape de realizare. Engels spunea despre Marx: „A trăi – avînd în față atîtea lucrări neterminate – mistuit, ca Tantal, de dorința nestăvilită de a le termina... ar fi fost pentru el de o mie de ori mai chinuitor decît moartea” (Franz Mehring: Karl Marx – Istoria vieții sale, pag. 681). Un distih al lui Schiller: „Ani de-a rîndul, stau aplecat lîngă Hippocrene, / Chinuit de sete, dar izvorul din care vreau să sorb, se-mprăștie” – este simbolic intitulat Tantalus. MIT.