34 de definiții pentru Radu


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

Rádu n.pr. în sint. sistem Radu„Acea gravă disfuncțiune [a lui M. Botez] se datora sinistrului sistem Radu, diminutivul șmecheresc, din jargonul băieților, sub care era cunoscută cea mai odioasă metodă practicată de Securitate de eliminare a adversarilor politici: supunerea victimelor, fără știrea lor, la radiații.” D. 146/95 p. 15

Radu m. numele mai multor Domni ai Munteniei: RADU I (Negru-Vodă), fratele lui Vladislav I, Domnul Munteniei, confundat în documentele din a doua jumătate a sec. XVI cu legendarul Negru-Vodă, ctitorul mănăstirilor Tismana, Cozia și Cotmeana (1374-1384); RADU II (Pleșuvul), fratele lui Dan II, Domnul Munteniei (1422-1427); RADU II (cel Frumos), fratele lui Vlad Țepeș, se răsboi cu Ștefan cel mare și mută capitala la București (1462-1474): RADU IV (cel Mare), fiul Iui Vlad Vodă Călugărul, domni cu înțelepciune și pace (1496-1508); RADU V (Călugărul), domni scurt timp după Neagoe Basarab și fu ucis de Mehemet-Bey (1521); RADU VI (dela Afumați), ginerele lui Neagoe Basarab, repurta numeroase victorii asupra Turcilor si fu ucis de boieri (1521-1529); RADU VII (Paisie), domni în două rânduri si muri în exil (1534-1546); RADU VIII, v. Serban; RADU IX, v. Mihnea.

Radu-Negru m. sat în jud. Ialomița cu 2300 loc.

Radu-Vodă m. schit în jud. Muscel. V. Negru-Vodă.


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

RADU, Dimitrie (Demetriu) (1861-1920, n. Rădești, jud. Alba), cleric român. Preot unit în București și prof. la Seminarul teologic romano-catolic (din 1886). Episcop al Lugojului (din 1896) și al Oradiei (din 1903). S-a preocupat de școlile românești din eparhiile pe care le-a păstorit. Copreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia (1 dec. 1918). A murit în urma unui atentat politic de tip terorist în Senat la 8 dec. 1920.

RADU, Ilie (1853-1931, n. Botoșani), inginer constructor român. M. de onoare al Acad. (1926), prof. univ. la București. Director al Consiliului Tehnic Superior (1919-1930). Colaborator apropiat al lui A. Saligny, a fost unul dintre întemeietorii ingineriei în construcții din România. A proiectat și construit linii de cale ferată (Pitești-Curtea de Argeș, Galați-Bârlad), poduri metalice și de beton armat cu deschideri mari (opt poduri peste Siret, peste Olt, la Slatina, peste Jiu, la Craiova ș.a.), sisteme de alimentare cu apă (sistemul Bragadiru, pentru București). A introdus folosirea planșeelor de beton armat în construcția clădirilor. Lucrări: „Alimentarea cu apă a orașelor”, „Alimentarea cu apă a orașelor de munte”.

RADU, Ioana (1917-1990, n. București) (pseudonimul Ioanei Braia), cântăreață de muzică populară și romanțe. A fost una dintre cele două câștigătoare ale concursului organizat în 1936 de Societatea Română de Radiodifuziune, pentru depistarea de tineri interpreți de muzică populară. Creatoare de stil în muzica de concert, s-a distins prin timbrul particular, grav al vocii și prin sensibilitatea interpretării, realizând versiuni antologice în ambele mari genuri pe care le-a frecventat.

RADU, Vasile Gh. (1903-1982, n. Pârgărești, jud. Bacău), zoolog român. M. coresp. al Acad. (1948), prof. univ. la Cluj. Director al Institutului de Speologie din Cluj (1947-1952). S-a ocupat de sistematica, ecologia și zoogeografia izopodelor, descriind câteva genuri și mai multe specii noi. A organizat cercetări privind macro- și microfauna din sol. Lucrări: „Izopodes terrestres de Roumanie”, „Nevertebrate. Clasificare și scurtă caracterizare”, „Zoologia nevertebratelor”.

RADU <sl. Rado/slav, și -mir, < sl. paдъ „vesel”. Sinonim cu Bucur; nume de mare circulație la romîni, datorită faimei cîștigate ca nume domnesc, rezonanței și scurtimii lui. Forma primară a numelui cu terminația -slav sau -mir, obișnuită la sîrbi și bulgari, apare sporadic la noi pînă pe la 1600. Din tema Rod, s-a creat însă o mare bogăție de nume, prin jocul sufixelor și scurtarea formelor derivate. I. 1. Radoslav (I Bot 13; 16 B I 20; 17 B I 388; IO 98); Raduslav (17 B I 357); Rădăslăv/iel s. (13-15 B 111); -ești s. (Ștef). 2. Derivate prin apocopă din Rados(lav): Radosul, olt. 1676 (Sd VI 483, 493); – Lupul, olt. (Sur VI); – D. (Gorj 368); pl. Radoși s.; Radoșel s. (13 – 15 B 143). 3. Radomir (ib. 44; 16 B I 79; 17 B I 266) și s.; – din Bîrsa (Sd X); -ești s.; Radumir (13-15 B 223). 4. Scurtat în: Domir (17 B 1 367); -ești s. (Ștef; 16 B 1 173), v. și Aldea II 3 – 5 și Edomir. 5. Radimir (Dm; 16 B I 112) și s.; Rădimir (ib). 6. + -vici, Radovici (Dm), dar în general -vici, ca sufix patronimic de nuanță cultă, înlocuiește pe -escu, v. cazurile citate de I. Bogdan (Ștef) și exemple ca: „C-tin Radovici din Golești” numele literar al lui Dinicu Golescu, fiul lui Radu. II. Radu. 1. Rad frecv. (Ard). 2. Radu I Vvd și urmașii săi pînă la Radu XI Leon 1664 – 9; Radul, n. frecv. muntean, apare și în Moldova (Dm; Ștef; CȘtef); iar la vlahii din Serbia din secolul XIII (DR IV1) și la morlachi (Mori 5); Rădulescu, Ion-Eliade etc. 3. Rade (în vocativ, ca Petre) b, (16 B V 16). 4. Radeș (Dm; C Ștef; Paș; Moț; Vlah din Serbia); – Șteful (16 A 1 96); -ani s. (Dm). 5. Radeț, b. (Dm) și s. 6. Cu -ian: Radian act.; Rădianul t. 7. Rădici (Dm); – boier (16 B II 104); -u și Radicea, olt. (Sur VI); Radicești s, (Dm). 8. Radila f, (16 B III 275) și s. 9. Radina b., țig. (16 B II 164). 10. Prob, sincopat: Radna, Ioana (RLib, 4 apr, 1953), sau + -na, ca în Dragna < Drag. 11. Radivoe munt. (BCI V 182; Aș Br 175). 12. Radoe (16 B II 395); Radoii s. (Cat). 13. Radoiță, munt. 1775 (BCI IV 107). 14. Radot/ă (17 B IV 439); -ești s. (Ștef). 15. + -oț: Radoțeasa t. 16. + -oa, -an: Radovan pren., olt, (16 B VI 248); fam, (Tis 410) și s. 17. Cu alte sufixe: Radulian act,; Radulate, D. (Am 157); Raducalat (Puc) III. Cu ă în temă: 1. Rădac (17 B III 121), Rădăceni s,; cu afer. v. Dacu. 2. Rădae b. (17 B I 383); f. (16 B III 36); Rădăești s. (BCI 1); cu afer. Dae b. (17 B I 238); Rădaia b., fecior de grec (Giur 122); – cătun (Mus); prin afer.: Daia, Cosma log. (Dealu; – Nic. 1743 (AO XXI 189); – ss. în reg. București și în Ardeal (14 C I 94); Dăița, Dăeni ss.; toate aceste scurtări se pot explica deopotrivă din Vlădae < Vlad și din tema *Dai. 3. Rădan (17 B I 237, 239, II 133, III 87, IV 65; Sd XVI 73); -a s.; Rădeani s. (C Ștef). 4. *Rădaș, Rădășlani s, (C Ștef), azi Rădășeni. 5. Rădea boier 1483 (Ț-Rom) zis și Rodea (ib. 295, 331); Răd/escu; -ești s. 6. Rădei, olt. (17 B I 32); -u (Gorj); -ul b. (16 B VI 289); -ul m-te; Rădeia s.; cu afer. Deia și Deița tt. (Gr Buc). 7. *Rădeica, cu afer. Deica (16 B IV 49). 8. Rădel 1726 (Paș). 9. *Rădia > Dia b. (17 B II 27); Diea, M., act.; – popa (IO 3); Piscul Diei (16 B V 58); cu -an: de apart. locală: Dianu. 10. *Rădicu; Rădicescu, mold,; cu afer.: Dicu, -lescu, Dicescu, nume care se scurtează de obicei din Todea < Teodor. 11. Rădici pren. (Vel; RI XX 246), ca Drăghici, Bădici etc.; – fam, (Mus 30; 16 B II 322; 17 B IV 132; V 321) etc.; -u t. (Dm); -u, moșn. (16 B V 35); -ul t. (Ștef); Rădicești s. (Ștef). 12. Rădilă (Paș; RA V 390; 17 B I 295; Rel). 13. *Rădin, Rădin/ești s.; -iță b. (13-15 B 231). 14. Rădișor (Paș). 15. Rădiță (Paș); cu afer. Diță b. (Sd XXII 144; AO XIII 158; Drag 305); Diț/escu (Hur 124); -ești s. 16. Rădivoe moșn. (16 B IV 459, VI 326). 17. Rădócea (Paș; 16 B IV 259), cu afer. Băcea. 18. Rădoi (17 B III 511); -u (Paș); Răd/oae ard. (Paș); -oaia m-re (Răc 11). 19. Cu afer. Doe (17 B III 17); Rădoești s.; > Doești s. (17 B I 313); Doiul, vlah din Serbia, 1348; v. și Doi 1-3. 20. Rădoică b. (17 B II 228, III 111); cu afer. v. Doica; v. acesta. 21. Rădoștă (Ard). 22. Răducu ipoc. frecv. act. 23. Cu afer. Ducu (Sd XI 119); – pren. Ducul 1585 (Sd V 173; 16 B IV 139, 168); – iuzbaș (Sd VII 28); – Rudeanul, 1697 (Dealu 21); Ducul/escu act.; -eana (17 B I 417). 24. Răducă (Paș); cu afer. Ducă, D., act.; Răduca b. (Hur 101). 25. Cu afer. Duca, frecv., scurtare din Răduca; cf. și Duca < gr. Δοῦϰας < lat. dux „general”. 26. + -an, Răducan, fiul lui C-tin Brîncoveanu; -u pren. (P3); Răducăneni s.; Acest ipocoristic se scurtează în două trepte: a) Ducan, V., olt., 1805 (AO XVIII 150); Ducănești fam. (Puc). b) cu afereză de 2 silabe: Cănești s. (16 BII); Căneiu (BCI VII 10), Cănucă Băneanu (AO XXII 78) și Cănuță pah. (Fil A) zis și Răducanu-Cănuță (RI XIV 143), care n-au raport cu subst. cană. 27. *Răducea > Răducești s,; cu afer. Ducea fam., act. 28. Rădu/iul, 1634 (AO XVII 300; 16 B VI 315); -ești s. (Sur VIII). 29. Cu afer. Duiu, D. (Sd XXII 377); -l (17 B I 449; OA X 129). 30. *Răduia, cu afer. Duia, sătean, olt. (17 B II 100, IV 511); – țig. (16 B V 19). 31. + -ui, -că: *Răduică: Duica f. (P Bor 55); Duică Gh. Bogdan, prof.; Duicul P. Gov. f° 13; -escu. 32. + -an: Duican, I. (An Pit29). 33. Răduinea fam., olt. (AO XV 66). 34. Rădugoiu, V. (Vr C 109). 35. Rădul-: a) + -lea: Rădulea b. (Ard; Paș; 16 B V 26, 56; Gorj 87); – Badea (RA IV); Cu afer. Dulea (Hur; Moț); – Stan (AO XVIII 474); – popa (1) B II 230); Duli (Viciu 34); b) + -ian: Rădulian, I, act.; c) + -eț: Răduleț (Paș); -e t. (Sd XVI);-ul (16 B I 117); d) + -ică: *Rădulică, cu afer. Dulică (Bz); e) + -iu și cu afer.: Duliu act.; f) + -in: Rădulin (16 B VI 338). 36. + -un: Rădun/e 1691 (BCI VII 10); -a b., călăraș 1655 (Sd IV 38); cu afer. v. Dună. 37. Răduș (16 B IV 497); -u, dobr. (RI XI209 – 10); cu afer., v. Duș/a; -ca (P. Gov f° 39). 38. Răduț (Paș; Giur 152; Sd XXII; Olt); act.; cu afer. Duță act.; Duți, olt. (AO XV 66); – fiul lui Badiul (Mss 369 Ac Hom); Duța b. 1788 (IO 24); Duțan, M. (Grd 44). 39. Răduț/u (Ard), -escu; -ești s.; cu afer. Duț/u, -escu, -oiu act.; Duțul, și -escu (Cat); -ești s. Duțu cu toate derivatele sale se poate explica tot așa de corect din Vlad și din Teodor. 40. Răduț + -ar: Răduțari t.; + -oiu: Răduțoiu (Mus 11). 41. Rădu + -ăuț: Rădăuți oraș; cu afer. Dăuț, Gr., ard. (C Cos II 512). 42. + subst. dîmbu: Rădămbu, Radu (17 B IV 462). IV. Feminine. 1. Rada, mama lui Radu cel Mare; n. frecv. 2. Prob. cu afer., Ada f. (AO XIV 291) etc.; – moșn. (16 B II 313) < Rada, precum Lada < Vlada. 3. Rădița, cu afer. Dița (P3) și Dițești s. 4. Rădeana (C Ștef). 5. Rădina (Bz). 6. Rădeia. 7. Răduța și cu afer. Duța (Sd XXII 377), de unde se poate explica: Uța f. și Uțescu fam.

Radu De veche tradiție în onomastica noastră, frecvent și cu largă răspîndire, Radu face parte dintre numele pe care românii le-au împrumutat de la slavi (dată fiind popularitatea de care s-a bucurat mai ales în regiunile sudice ale țării, trebuie luată în considerație în primul rînd influența slavă de sud, bulgară și sîrbo-croată). Aparținînd fondului antroponimic slav, numele în discuție este la origine un hipocoristic de la personalele compuse cu elementul rad- „bucuros” (ca în bg. radost, rus. radosti „bucurie”): Radomir și Radimir (pentru semnificația lui -mir, → Cazimir), Radoslav și Radislav (slava „glorie”, de aici și rom. slavă), Liuborad (liub- „iubire, dragoste”) etc. Atestat pentru prima oară în documentele Țării Românești la 1351, Radu este cu siguranță mult mai vechi decît primele acte care s-au păstrat pînă astăzi, o dovadă concludentă în acest sens fiind frecvența deosebit de mare cu care apare în perioada veche. Dacă luăm în considerație fem. Rada (prima purtătoare a acestui nume în documente este mama domnului Radu cel Mare), compusele Radomir (prima atestare în anul 1389), Radoslav (din 1392), derivatele Rădei (din 1469), Rădiniță, Raicul (din 1495), ajungem la concluzia că din cele 98 de persoane care apar în actele muntenești din sec. 14-15 (este vorba de numele care încep cu R-), 80 purtau un nume ce aparține temei Rad- (numai Radu erau 64 de persoane!). Deosebit de numeroase sînt derivatele din Rad-, împrumutate sau create pe teren românesc: Radeș, Radan, Radeț, Radici, Radina și Radna (cunoscute și cu valoare toponimică), Radoe, Radoiță, Rados, Radoță, Radovan (în toponimie, Radovanu), Rădac, Rădaia, Daia (și în toponimie), Dăița, Rădea, Rădei, Rădel, Rădicu, Rădilă, Rădin (din toponimul Rădinești), Rădița, Rădișor, Rădocea, Rădoica, Doică (de aici Doicești), Răducu, Ducu, Răducă, Răducan, Răducea, Răduică, Duică, Rădulea (acesta a fost apropiat de germanicul Radwulf, → Raul, lucru inadmisibil pentru onomastica noastră), Răduleț, Rădulin, Răduș, Răduț, Duță etc. Dintre numele amintite, numeroase sînt și astăzi folosite ca prenume, celelalte putînd fi întîlnite ca nume de familie sau în toponimie (de ex. Rădăuți este tot un derivat din Rad-). Situîndu-se mereu printre numele frecvente, Radu a avut o perioadă de regres prin sec. 18-19, cînd în inventarul prenumelor noastre încep să pătrundă tot mai multe neologisme. Radu și derivatele sale fiind prin excelență laice, nu trebuie trecută cu vederea nici concurența numelor calendaristice, care au eliminat cea mai mare parte a numeroaselor nume de origine slavă (mai ales hipocoristice). Elementul hotărîtor al persistenței în timp a lui Radu este fără îndoială tradiția, extrem de puternică și în domeniul antroponimiei; folosit inițial probabil în familiile boierești, devenit nume specific voievodal în Țara Românească (între c. 1377-1669 a fost purtat de nu mai puțin de 12 domni) și aureolat de legendă prin figura lui Radu Negru „descălecătorul de țară”, prenumele în discuție își recapătă vechea strălucire în secolul nostru, alături de → Basarab; Bogdan; Dan; Decebal; Vlad etc., astăzi la modă datorită capacității de a evoca trecutul glorios al strămoșilor noștri. ☐ Bg. Rad, Rado, Radan, Radei etc., compusele Radislav, Radoslav, Radomir, rus. Radim, Radimir, Radislav, Radmila, Radomir etc., magh. Rado (în unele cazuri poate fi de origine germanică), Radiszlo, Radomir, Radvany etc. ☐ Cei 12 domni ai Țării Românești sînt: Radu I, c. 1377 – 1388, Radu II Chelul, Radu cel Frumos, Radu cel Mare, Radu de la Afumați, Radu Rădica, Radu Paisie, Radu Ilie, Radu Mihnea, Radu Șerban, Radu Iliaș și Radu Leon; demni de menționat mai sînt cronicarii munteni Radu Greceanu și Radu Popescu, pictorul de biserici Radu Zugravu etc. ☐ Un cunoscut personaj al literaturii române interbelice este Radu Comșa, eroul romanului Întunecare de Cezar Petrescu.

Radu Zugravul (1740-1802), zugrav din Țara românească, fiul lui Mihai din Târgoviște. A participat la pictarea mai multor biserici (Brădet, Cerneți, Gura Văii-Bogdănești, Hălmagiu etc.), precum și a Bis. domnești de la Curtea de Argeș, unde a realizat ciclul sf. Filofteia. Caietul său de modele, întocmit după vechile picturi ale sec. 14, a fost folosit de zugravi până către 1870.

ALDULESCU, Radu (1922-2006, n. Găneasa, Ilfov), violocelist român. Prof. la Conservatorul de muzică din Paris; prof. consultant în Italia, Spania, Germania, Anglia.

BĂLESCU, Radu Constantin (n. 1932, București), chimist român. Stabilit în Belgia. Prof. univ. la Bruxelles. Contribuții la dezvoltarea termodinamicii și mecanicii statice. Cercetări fundamentale privind formularea și studiul ecuațiilor cinetice pentru plasme instabile, departe de echilibru. M. de onoare al Acad. (1990).

BOGDAN, Radu George (n. 1920, Galați), istoric și critic de artă român. Cronici, eseuri, studii, monografii („Theodor Aman”, „Reverii lucide”). Autor al monumentalei lucrări „Andreescu” (I. Artistul în epocă, II. Posteritatea critică). Contribuții fundamentale la exegeza lui N. Grigorescu.

BOTEZATU, Radu (1921-1988, n. Iași), geofizician român. M. coresp. al Acad. (1974), prof. univ. la București. Lucrări referitoare la elaborarea de noi metode și procedee de analiză și interpretare fizică a anomaliilor cîmpurilor potențiale („Studiul anomaliei gravimetrice de la Slătioara-Pitești”, „Analiza anomaliilor gravimetrice și magnetice cu ajutorul funcțiilor periodice”).

BOUREANU, Radu (1906-1996, n. București), poet, pictor și actor român. Poezie cu predilecție pentru peisaj, legendă și istorie („Zbor alb”, „Caii de apocalips”, „Solara noapte”). Poemul dramatic „Satul fără dragoste”, romane istorice, note de drum.

CÂMPEANU, Radu Anton (n. 1922, București), jurist și om politic român. Președinte al Partidului Național-Român (din 1990). Arestat pentru convingerile sale politice liberale (1947-1953). C. a fost nevoit să plece în Franța, unde a continuat activitatea politică în cadrul exilului românesc (1973-1989).

CERNĂTESCU, Radu (1894-1958, n. Huși), chimist român. Acad. (1948), prof. univ. la Iași. Lucrări în domeniul chimiei fizice, anorganice, analitice și biochimiei. Autor a numeroase metode analitice de dozare a unor elemente chimice. Vastă activitate de cercetare în domeniul chimiei combinațiilor complexe.

CODREANU, Radu (1904-1987, n. Tulcea), zoolog român. Acad. (1974), prof. univ. la București. Lucrări de zoologie a nevertebratelor („Zoologia nevertebratelor”), parazitologie comparată, evoluție, patologia insectelor și de istorie a științelor biologice.

COSAȘU, Radu (n. 1930, Bacău), scriitor și ziarist român. Proză satirică și autobiografică („Supraviețuiri”). Publicistică pe teme politice, sportive, de film etc.

DAVIDESCU, Radu I. (1896-1960, n. București), colonel și teoretician militar. S-a remarcat în bătăliile de la Porumbacu și de pe Valea Prahovei (1916). A făcut parte din delegațiile române care au perfectat acorduri militare cu Mica Înțelegere și Antanta Balcanică. Șef de cabinet al mareșalului I. Antonescu (1941-1944). După 1945, a suferit ani grei de detenție.

DEAC, Radu (n. 1940, Zalău), medic român. Prof. univ. la Târgu Mureș. Lucrări și contribuții în domeniul chirurgiei cardiovasculare. A elaborat noi tipuri de valve tisulare din duramater uman.

DIMITRESCU, Radu Alexandru (n. 1926, Ploiești), geolog român. M. coresp. al Acad. (1991), prof. univ. la Iași. Contribuții în domeniul petrologiei („Geologia Munților Apuseni”, în colab., „Petrologia endogenă a teritoriului României”, în colab.).

MIHNEA III (MIHAIL RADU), domn al Țării Românești (1658-1659). A dus o politică de consolidare a autorității domnești și de luptă deschisă împotriva marii boierimi. Coordonându-și acțiunile cu cele ale principelui Transilvaniei, Gh. Rákóczi II, a început în 1659 războiul antiotoman, obținând asupra turcilor victorii la Frățești și Călugăreni, cucerind Brăila și Giurgiu, și făcând chiar incursiuni în S Dunării. Atacat de turci și de tătari (din spate) și având împotrivă întreaga boierime, s-a retras în Transilvania.

RADU CEL FRUMOS, domn al Țării Românești (1462-1473, 1473-1474, sept.-oct. 1474, 1474-1475). Fiul mezin al lui Vlad Dracul. A obținut domnia cu ajutorul turcilor, înlăturându-l pe Vlad Țepeș, fratele său. Înfrânt de Ștefan cel Mare la Soci (1471) și, mai târziu, la pârâul Vodna (1473). Fiica sa, Maria Voichița, a fost una dintre soțiile lui Ștefan cel Mare. L-a urmat în scaunul domnesc Basarab Laiotă cel Bătrân.

RADU CEL MARE, domn al Țării Românești (1495-1508). Fiul lui Vlad Călugărul, care și l-a asociat la domnie în 1492. Bucurându-se de concursul familiei boierilor Craiovești, cu care se înrudea și pentru care a creat instituția marii bănii, a luat unele mărusi privind centralizarea statului. Supus față de Poartă. S-a aflat în bune relații de vecinătate cu regele Ungariei și cu regele Poloniei. A acordat o mare atenție vieții culturale (a înființat o tipografie și l-a adus în țară pe ieromonahul Macarie, care a tipărit cele trei cărți de cult – „Liturghierul”, 1508, „Octoihul”, 1510 și „Evangheliarul”, 1512, primele tipărituri apărute pe teritoriul românesc) și religioase, pentru reorganizarea căreia l-a adus în Țara Românească pe Nifon. Prin grija sa a fost construită în mare parte biserica Sf. Nicolae a Mănăstirii Dealu (1499-1501), terminată de fratele său, Vlad cel Tânăr în perioada 1510-1512, precum și biserica de la Lopușnia (Lopușnja, Serbia, 1501). După moartea sa, scaunul domnesc a fost dobândit, cu ajutor turcesc, de Mihnea cel Rău, fiul nelegitim al lui Vlad Țepeș.

RADU DE LA AFUMAȚI, domn al Țării Românești (1522, 1522-1523, 1524, 1524-1525, 1525-1529). Fiul lui Radu cel Mare și ginere al lui Neagoe Basarab. A fost ales domn de către boieri. A dus o politică antiotomană și a luptat împotriva lui Mehmed beg, Vladislav III și Radu Bădica, pretendenți la scaunul domnesc, sprijiniți de Poartă, ca0e i-au întrerupt domnia. La îndemnul boierilor Craiovești, s-a supus Porții. Încercând să reia politica antiotomană, a fost ucis de boieri la Râmnicu Vâlcea, domnia fiind încredințată de către complotiști unui oarecare Basarab, pretins fiu al lui Neagoe Basarab.

RADU I, domn al Țării Românești (c. 1377-c. 1385). Fiul lui Nicolae Alexandru. Asociat la domnie de fratele său, Vladislav I (Vlaicu), în 1372. În conflict cu regele ungur Ludovic I de Anjou, pe care l-a înfrânt, recucerind cetatea Severinului ocupată de rege. Ctitor al mănăstirilor Tismana și Cotmeana. Cronicarii l-au confundat cu Negru-Vodă, legendarul întemeietor al Țării Românești. L-a succedat la domnie fiul său Dan I.

RADU MIHNEA, domn al Țării Românești (1601-1602, 1611, 1611-1616, 1620-1623) și al Moldovei (1616-1619, 1623-1626). Fiul lui Mihnea Turcitul. Supus turcilor. În politica internă s-a sprijinit mai ales pe boierii greci, ceea ce a provocat ostilitatea boierimii pământene. A favorizat eliberarea rumânilor.

RADU NEGRU (NEGRU-VODĂ), potrivit legendei „descălecatului”, primul domn al Țării Românești, venit din Țara Făgărașului. Sub acest nume era cunoscut în popor Radu I.

RADU PAISIE (Petru de la Argeș), domn al Țării Românești (1535-1536, 1536-1539, 1539-1544, 1544-1545). Fiul nelegitim al lui Radu cel Mare și văr cu umanistul Nicolaus Olahus. Călugărit sub numele de Paisie, a ajuns egumen al mănăstirii Argeș. Ales domn de către boieri, după uciderea lui Vlad Vintilă, fratele său vitreg, de către complotiști la o vânătoare. Supus Porții. În timpul domniei lui se accentuează luptele dintre grupările boierești, iar turcii fac dese incursiuni în țară, cucerind Brăila și teritoriul înconjurător, pe care le transformă în raia (1540). Ctitor al mănăstirilor Valea (1533-1534) și Mislea (1536-1537). Mazilit de către turci, a fost înlocuit de Mircea Ciobanul, un alt fiu al lui Radu cel Mare.

RADU PRAZNAGLAVA, domn al Țării Românești (1420-1422, 1426-1427). Fiul nelegitim al lui Mircea cel Bătrân. Urmează la domnie după moartea lui Mihail I. Susținut de turci, a luptat împotriva lui Dan II, reușind să întrerupă, în mai multe rânduri, domnia acestuia. L-a succedat la domnie Dan II.

RADU ȘERBAN, domn la Țării Românești (1601, 1602-1610, 1611), din neamul Craioveștilor, urmaș în fapte al lui Mihai Viteazul. Nepot al lui Neagoe Basarab. Politică de echilibru și refacere a țării după războiul otoman (1593-1606). Victorii asupra tătarilor (Ogretin, 1602), turcilor (Belgrad, 1602, Silistra, Hârșova, Brăila, 1603) și principilor ardeleni filoturci: Moise Székely (Brașov, 1603) și Gabriel Báthory (Brașov, 1611). Menține independența Țării Românești; are relații strânse cu Transilvania și Moldova. Înlăturat de turci, moare, după un exil activ (1611-1620) la Viena. Ctitor al mănăstirii Comana. L-a urmat în scaunul domnesc mai vechiul său rival Radu Mihnea.

RADU ZUGRAVUL (1740-1802), zugrav de biserici, iconar și copist de manuscrise. Reprezintă ultima etapă a picturii medievale din Țara Românească (frescele bisericilor din Gura Văii, Brădet și Cornetu). Autorul unui „Caiet de modele” pentru zugravii de biserici.

Intrare: Radu
nume propriu (I3)
  • Radu