PĂCURĂ subst. 1. – b. (Sur XI; C Cos II 482). 2. Păcuroaia, Neaga (17 B III 204) marital; Păcur/ești s.; -escu, Calotă 1834 (AO XXI 171). 3. Păcurici b. (17 B III 379); Păcuricea t. 4. Păcureț, Stan (BCI IV 107), < subst. „lucrător la extragerea țițeiului”; -i, sat al „păcureților”, r. Teleajen, cu o veche exploatare de petrol.