PANĂ¹, pene, s. f. I. 1. Fiecare dintre formațiile epidermice cornoase care acoperă corpul păsărilor, servind la protecția lui și la zbor, compusă dintr-un cotor pe care sunt așezate simetric, de-o parte și de alta, fire (pufoase). ◊ Expr. Ușor în pene = îmbrăcat subțire, sumar; p. ext. prost îmbrăcat, zdrențăros. Smuls de pene = rușinat, umilit. A lua (pe cineva) în (sau prin) pene = a certa, a mustra (pe cineva). ◊ Compuse: pana-zburătorului = plantă erbacee cu frunze păroase, și cu flori mari, violete sau albe, fără miros (Lunaria annua); pana-gâștei = specie de mușchi cu tulpina dreaptă, cu ramuri arcuite și inegale, formând tufe mari, verzi sau gălbui (Hylocomium triquetrum). ♦ Smoc de pene¹ (I 1) sau aripă care servește la diverse scopuri practice gospodărești. 2. (La pl.) Pene¹ (I 1) de pasăre sau fire pufoase desprinse de pe cotoarele acestora, care servesc la umplerea pernelor, a saltelelor etc.; p. ext. așternut (moale) de pat (cu pene¹, fulgi etc.). 3. Pană¹ (I 1) de gâscă, ascuțită și despicată la vârf, întrebuințată altădată ca instrument de scris cu cerneală; p. gener. toc de scris, condei; ceea ce servește la scris. ♦ Fig. Scriere, scris; stil, fel de a scrie al unui scriitor; arta de a scrie; p. ext. scriitor. 4. Dispozitiv făcut din cotor de pană¹ (I 1), care servește să țină cârligul undiței la adâncimea dorită. 5. Podoabă din pene¹ (I 1), care se poartă la pălărie, în păr etc. ♦ (Pop.) Podoabă pentru pălărie făcută din flori (naturale sau artificiale); p. restr. floare. 6. (În sintagma) Categorie pană = categorie în care intră boxerii între 54 și 57 kg, luptătorii între 57 și 63 kg etc. II. 1. Piesă de lemn sau de metal (de forma unei prisme), întrebuințată la despicarea lemnelor, la detașarea unor bucăți dintr-un material, la fixarea sau la înțepenirea unor piese, la asamblarea sau la solidarizarea unor organe de mașini, a unor elemente de construcție etc. ♦ (Tipogr.) Piesă care se intercalează între matrițele de linotip, pentru a le spația. ♦ Felioară de slănină cu care se împănează carnea ce urmează să fie friptă. 2. Partea ciocanului, opusă capului, prelungită și subțiată spre vârf. ♦ Partea lată, plată a unor obiecte, instrumente etc.; lamă. 3. Bețișor cu care se strânge frânghia ferăstrăului pentru a întinde pânza; cordar. 4. (În sintagma) Pana căpăstrului sau pană de căpăstru = ștreang sau curea cu care se priponește calul. 5. Parte a cârmei unei nave, care poate fi rotită în jurul unui ax vertical și asupra căreia se exercită presiunea apei când se schimbă direcția de mișcare a navei. 6. Placă mică de os, de celuloid etc. cu care se ating coardele la unele instrumente muzicale. ♦ Ancie (la un instrument muzical de suflat). 7. (În sintagma) Pană de somn = carnea de la pântece sau de la coada somnului. [Var.: (înv. și reg.) peană s. f.] – Lat. pinna.

PANĂ, Cornel (n. 1954, București), naist, dirijor și orchestrator de folclor român. A valorificat numeroase documente folclorice: înregistrări de arhivă, notații manuscrise și tipărituri vechi, încercând reconstituirea tehnicilor de acompaniament ale lăutarilor din secolele 17-19. Instrumentist virtuoz, a abordat și repertoriul laic și religios al muzicii culte din barocul și clasicismul european, în transcripții pentru nai și orgă, nai și pian, nai și orchestră de cameră.

PANĂ, Sașa (pseud. lui Alexandru Binder) (1902-1981, n. București), scriitor și publicist român. Propagandist și teoretician al avangardismului („Sadismul adevărului”). Editor al revistei „Unu” (1928) și al editurii „Unu”, unde a publicat pe Urmuz. T. Tzara, I. Voronca ș.a. Autor de poeme și prozo-poeme („Diagrame”, „Echinox arbitrar”). Proză cu elemente autobiografice inspirată din viața sa de medic militar („În prejma mutărilor”). A publicat „Antologia literaturii române de avangardă”.