NĂTĂRĂU adj. și sm. NĂTĂRAUCĂ (pl. -ce) sf. Neghiob, tîmpit, nătîng: Și-o femeie simțitoare, de-o lua un nătărău, Ori un simțitor o proastă, nu poate fi alt mai rău (PANN); mai bine la pagubă cu un deștept decît la cîștig cu un nătărău (ZNN.); am fost un nătărău pîn’acum, de ți-am suferit obrăzniciile și nebuniile (ALECS.); Și cu toată-a ei silință bețișori de fîn trăgea Sau vr’o muscă nătăraucă prinzînd iute împungea (DON.) [‡netare „slab, fără putere”].

NĂTĂRĂU, Ioan (T-Jiu) subst.