mocioacă sf vz măciucă

mociucă sf vz măciucă

MĂCIUCĂ subst. 1. – b. (Dm; Vr;. 16 B II 213; 17 B II 148; etc). 2. Măciuc t. (Sc); -ul clucer (17 B I 55); -ești s. (ib. 144);. -escu; -an (16 B V 462). 3. Măciucar (17 A I 139; Glos). 4. Măciucaș/i, -eni, -ul ss. (Dm); măciucari și măciucași se numeau cetele de ostași înarmați cu ghioage, în sec. al XVIII-lea.