MUCHIE subst. 1. Muchia, Seva, neg., 1424 (Ț-Rom 134);- țig. (16 B II 16). 2. Mucheș, Voineci (17 B III 116).

muchie s.f. I 1 cant, dungă, latură, margine. Pune cutia de chibrituri pe muchie. 2 (tehn.) cant. A șlefuit muchia piesei. 3 (tehn.) <reg.> spinare. Ține toporul de muchie. 4 (metalurg.; reg.) v. Nicovală. II 1 (geomorf.) clină, coastă, coborâș, costișă, pantă, povârniș, pripor, repeziș, versant, <astăzi rar> scoborâș, <rar> abruptețe, <înv. și pop.> latură, piept, <pop. și fam.> urcuș, <pop.> prăvăliș, răsturniș, <înv. și reg.> piază, povârghie, scapăt, <reg.> aplecuș, împonciș, pieptăn, pieptar, piezișea, prăval, prăvălitură, răpăguș, țurană, <înv.> bair, povârnitură, prăvălac, <fig.> șold¹. Pădurile de pe muchiile munților au înfrunzit. 2 (geomorf.; de obicei urmat de determ. în gen. sau introduse prin prep. „de”) coamă, creastă, creștet, culme, spinare, sprânceană, <înv. și pop.> zare, <pop.> culmiș, <reg.> lucină. Muchiile dealurilor sunt acoperite cu pășuni. 3 coamă. Iedera se întinde pe muchia zidului.