maia³ sf [At: DAMÉ, T.103 / V: măia / Pl: ~iele / E: ns cf mala¹] (Reg) 1 Netezitoare folosită la tencuit. 2 Mistrie.

Maia f. comună în județul Ilfov cu 1000 locuitori.

Maia 1. Fiica lui Atlas și a Pleionei și una dintre pleiade. Maia era cea mai frumoasă dintre toate surorile ei. Cucerit de frumusețea ei, Zeus s-a unit cu ea într-o peșteră de pe muntele Cyllene. În urma acestei uniri Maia l-a născut pe zeul Hermes. 2. La romani, veche divinitate de origine obscură. Simboliza, se pare, Primăvara. Mai tîrziu a fost identificată cu Maia din mitologia greacă.

MAIA 1. (în mitologia greacă) Zeița fidelității, a credinței. A șaptea fiică a titanului Atlas, era cea mai frumoasă dintre Pleiade. Din dragostea ei cu Zeus s-a născut Hermes. 2. Zeiță italică, ocrotitoare a recoltelor de fructe. Era sărbătorită la 1 mai (după unii filologi, numele ei este etimonul lunii mai). Cunoscută și sub numele de Maiestas.

MAIA, râu în Federația Rusă, în Extremul Orient, afl. dr. al râului Aldan, în amonte de Ust Maia; 1.053 km. Izv. de pe pantele de S ale culmii Suntar Haiata, trecând prin Nelkan și Aim.

Maia Nou și puțin folosit la noi, Maía este un străvechi nume care își găsește interesante corespondențe în mitologia greacă, italică sau indiană. La greci, Maía era considerată fiica lui Atlas și a Pleionei și mama lui Hermes. Romanii sărbătoreau și ei cultul unei zeițe Maia, moștenit din fondul mitologic italic, lucru probat de existența unei divinități etrusce Macius (cf. osc. Maesius), corespondente ale lat. Maius, formă masc. a lui Maia (de la acest Maius, identificat cu Iupiter, se trage și numele celei de a cincea luni a anului, lat. maius, păstrat în limbile romanice – it. maggio, fr. mai, sp. mayo, port. maio, germanice – germ. mai, engl. may, celtice – irlandez mai etc., slave – rusă, sîrbo-croată etc. maj, în greacă – maios sau mais etc.). Sprijinindu-se pe existența etruscului Macius, specialiștii au presupus că Maius provine dintr-o formă neatestată *magius, reprezentant al radicalului indo-european *mag-, *meg- „mare” (lat. magnus, gr. megas, sanscr. maha-, din num. pers. Mahatma sau subst. maharajah etc.). Semnificația „zeu, (zeiță) mare” este într-adevăr plauzibilă, mai ales dacă ne amintim că Maia era la italici o divinitate a pămîntului (Ovidiu, în Faste, o numește mamă), la greci, soția lui Zeus – cerul, iar la vechii indieni, mamă a universului. Există posibilitatea ca numele acestei vechi divinități să devină un antroponim obișnuit? Răspunsul nu poate fi decît afirmativ; cazurile similare nu lipsesc, ba mai mult, gr. Maia apare în izvoarele vechi grecești și cu funcție de nume pers. feminin (la fel și indianul Maya, în uz și astăzi). Dacă prenumele nostru este un împrumut occidental, atunci îl putem pune în legătură cu numele italic (bineînțeles prin intermediarii de rigoare), iar dacă provine din rusă, unde este destul de frecvent astăzi, el este o continuare a numelui grecesc (nu putem trece cu vederea nici faptul că, în unele cazuri, ar putea fi vorba de o creație directă din numele lunii mai).