Ialomița f. 1. râu în Muntenia, izvorește din culmea Bucegilor și se varsă în Dunăre după un curs de 330 km.; 2. șes, numit obișnuit Bărăgan; 3. vale prin jud. Dâmbovița; 4. plasă în jud. Ialomița și Dâmbovița; 5. județ așezat în partea de S.-E. a Munteniei, la răsărit de Ilfov: 240 000 loc. Cap. Călărași (ialomițean). [Slav. ĬALOVIȚA, juncă (cf. pimnită = pivniță)].

Gura-Ialomiței f. 1. gârlă și insulă în jud. Ialomița; 2. comună, vamă și schele pe Dunăre la vărsarea Ialomiței: 812 loc.

Ialomița În ER, p. 103, am presupus ca etimon pentru numele propriu Ialomița o formă slavă *jalovĭnica, neatestată. O găsesc acum în mai multe documente; de două ori la Lucia Djamo-Diaconiță, Limba documentelor slavo-române emise în Țara Românească în sec. XIV-XV: la p, 231, дo oγcміa Млoвинци (document din 1421), și la p.238, дo γcміa елoвинцe (document din 1467; fără îndoială e vorba tot de Ialomița); apoi la G. Mihăilă, Dicționar al limbii române vechi, p. 151, дo олoвинцe (document din 1507).

BALTA IALOMIȚEI, luncă hidroamenajată a Dunării, cuprinsă între Brațele Dunărea Veche (la E) și Borcea (la V); 831,3 km²; 94 km lungime (între Călărași și Hîrșova); 4-12,5 km lățime. Alt. med.: 10-17 m. Reg. de bălți, mlaștini și grinduri, azi îndiguită și desecată. Porumb, grîu, orz, ovăz, sfeclă de zahăr. Creșterea bovinelor și ovinelor. Cunoscută și sub numele de Balta Borcei.