HÎRZOB, VÎRZOB (pl.- oabe, -oburi) sn. 1 Vîrtej sau funie groasă cu care se scoboară sau se ridică ceva din adîncimi: ne coborîm cu hîrzobul pe gura strîmtă și întunecoasă a ocnei (VLAH.); făcură un hîrzob. cu care să-și deie drumul în iad (CRG.); Ⓕ: coborît cu ~ul din cer, deștept din cale afară, de neam ales, cu stea în frunte: ai bani? ești boier; n’ai bani? poți să fii coborît cu hîrzobul din cer, tot de geaba (D.-ZAMF.) ¶ 2 🐑 Cerc de lemn, cu sfori sau fășii de teiu împletite la mijloc, care se pune la budacă și pe care se așază strecurătoarea cu cașul de curînd închegat, ca să se scurgă zărul (🖼 2558): Rămăsese spînzurat Un hîrzob ce-l pun ciobanii pe putini la strecurat (SPER.) ¶ 3 Coșuleț făcut din cetină de brad, în care se păstrează păstrăvii afumați: îmi scrie că trimete cîteva hîrzoabe de păstrăvi... de la munte (ALECS.); păstrăvii uscați se așază în hîrzoabe făcute cu frunze de brad (ION.) ¶ 4 sm. Cerc de lemn cu sfori legate cruciș și curmeziș în formă de plasă care se leagă de fie-care picior; cu vîrzobii se poate umbla ușor pe zăpadă, fără ca piciorul să se scufunde în ea (🖼 2558): cu vîrzobii în picioare, cu pușca la umăr, mergeam fără grijă (N.-UR.); pr. anal. opincă rea (VIC.) ¶ 5 Olten. Încrețiturile de la opinci (CIAUȘ.) [blg. vŭrzopŭ].

HÎRZOB subst. 1. Hîrzoabă (Moț). 2. Virzob, Ion, olt. (Sd XXI); -ul, Dară (AO VI 425).