gorun s. m., pl. goruni

GORUN subst. I. 1. – (Gat); – Ioan, olt. (AO XXI 173); – de Dridif, nobil de Făgăraș (Paș); – b, (16 B II 138); – țig. (ib. 16); -a b. (16 A I 267); -ești s. (Dm). 2. Goron (Moț); -ul t. 3. Cu fonetism ucr. Horun act. II. Derivate ce se confundă cu tema adj. gorîn „ars, pălit de soare” cf. și subst. gărînă „curătură” (DLR) sinonim în fond cu termenii Arsa, Jariștea (care designă vechi despăduriri prin incendiu). 1. Gorîn fam., ard., 1680 (Paș); 2. -a, sat munt. pe Teleajen.