!faur¹ (februarie) (înv., pop.) s. m., g.-d. art. lui faur (luna ~)

FAUR subst. 1. – (Dm; Moț; Ard; Arh) etc. frecv. ca n. de familie; Faurul și Făurel (Glos); Faur/i, -ie, -eni, -ești ss.; -escu (Hur 98). 2. Fâur/el; -ei, -oaia ss. 3. Fauroanea matronim, b. (C Bog).

Faur Vechi și frecvent într-o vreme în onomastica românească, o dovadă în acest sens fiind prezența lui în toponimie (Făureni, Făurești, Făurel, Făurei, Făuroaia etc.), Faur este cunoscut astăzi ca nume de familie. La origine este un supranume format în română de la vechiul subst. faur „fierar” (de aici și vb. a făuri), cuvînt care prin originea sa latină (faber) este înrudit cu fabrică, forjă etc. Atestat în documentele Țării Românești încă din anul 1431 („Mihai Faur de la Someș”), Faur este sinonim, prin semnificația sa inițială, cu fr. Faure, Fèvre, Lefèvre, germ. Schmidt, engl. Smith, lat. Fabricius etc. Derivatul diminutival Făurel este foarte rar folosit.