cânepioară sf [At: E. VĂCĂRESCU, ap. ODOBESCU, I, 290 / V: ~nichi~ / Pl: ~re / E: cânepă + -ioară] 1-2 (Bot; șhp) Cânepă (1) (măruntă). 3 (Bot) Plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu frunze lobate și cu flori roșietice Si: cânepa (4)- codrului (Eupatorium cannabium). 4 (Bot) Urzicuță (Verbena hybrida). 5 (Bot; îf ~nichi~) Colțișor (Dentaria bulbifera) 6 (Orn) Cânepar.

CÂNEPIOARĂ, cânepioare, s. f. 1. Diminutiv al lui cânepă. 2. Plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu frunze lobate și cu flori roșietice; cânepa-codrului (Eupatorium cannabinum). – Cânepă + suf. -ioară.

cânepioară s. f. (sil. -pioa-), g.-d. art. cânepioarei; (plante) pl. cânepioare

EUPATORIUM L., EUPATORIUM, fam. Compositae. Gen originar din America, Asia, Europa, 590 specii, erbacee, perene, foarte rar anuale, tufe sau arbuști cu ramuri pubescente. Frunze opuse, mai rar alterne, 3-5-fidate, fără stipele. Flori (stil biramificat, caliciu campanulat) numeroase, bisexuate, roșietice, purpurii, albe sau albastre, dispuse în capitule, care, la rîndul lor, formează corimbe dense. Fruct cu 5 colțuri cu papus aspru, persistent, peri asprii așezați într-un rînd.

CÂNEPIOARĂ s. (BOT.; Eupatorium cannabinum) (reg.) dumbravnic, cânepa-codrului.

CÂNEPIOARĂ s. v. cânepar.