DUCA subst. vechi cu sensul de „voievod” < gr.-biz. δόυϰα acuzativ < lat. dux (cf. împăratul Ducas 1059 – 1067) și istoricul biz. Ducas, nume pătruns „în limbile popoarelor care au stat sub influența culturii bizantine” (Drăg 359) deci și la romîni. Drăganu citează cîteva toponime „Duca” în Ungaria și patru în Romînia. Calendaristicul tîrziu și fără vază Duca (+ 1564) n-a putut servi ca eponim. Unele exemple recente se pot explica și ca ipocoristice din Răduca, Vlăduca. 1. Duca, b., 1210 în Ungaria (Drăg 359); – pristald, în Bihor, sec. al XIII-lea (Drăg 350); – Todi ar. (Cara 88, 246; Ant Ar); la aromîni duca e apelativ cu sensul de „voievod” (ib.); – jupan, din satul Greci 1450-1464 (Rel; 13-15 B 117); – frecv. mold. (Bîr 1; Sd X; 17 A IV 330; Arh); – pren., 1620 (Sd XI 261); – frecv., munt. la săteni (17 B I 169, 481, II 218, 317: III 619). 2. Ducaleț, C., olt. act. 3. Duculeț, C. (Erbiceanu, Cronicarii greci); poate proveni din Radu, Vlad. 4. Ducan, Gh. prob. < Răducan Cf. Duce, Toader, 1754 (BCI VII 53); Ducea, fam., act. și s.