Codru m. ultimul rege al Atenei, se jertfi pentru mântuirea patriei sale (sec. XI a. Cr.).

Codru n. 1. plasă în jud. Iași; 2. vechiul nume al jud. Teleorman; 3. o parte a Banatului.

codru, codri, s.n. – 1. Pădure (mare, deasă, bătrână). 2. Bucată de pâine sau de mămăligă. 3. Codru, regiune situată în nord-vestul țării, în componența administrativă a jud. Maramureș și Satu Mare. ♦ (top.) Culmea Codrului (Făgetului), munți de origine hercinică, ce domină, din punct de vedere geografic, regiunea. Zonă deluroasă situată la granița cu jud. Satu Mare, alungită pe circa 25 km (vf. Lespezi, 580 m). În această zonă își au obârșia pâraiele Asuaj, Urminiș, Tămășești, Cerna, Ciuta, Oarța, afluenți ai Sălajului. ♦ (onom.) Codrea, voievod al Maramureșului între 1320-1330; Codrea, nume de familie frecvent în zona Giulești și Sighet (1.574 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007, cf. DFN). – Lat. *quodrum (= quadrum) (CDDE, Capidan, DA, cf. DER; MDA); termen autohton (Hasdeu, Philippide, Reichenkron).

CODRU gr. Kόδρος. 1. Codrus (Ard); (Codru (Paș); Ion-Codru Drăgușanu, ard. 2. Codre (Ard); -a (17 A IV 67; DR II 697; Drag 118); – log. (Mano 23; Cat); – din Codrești (16 B V 54). 3. Codr/escu, -eanu fam.; -ana f. (Ard II 130); -enița, Tofana (Bîr I); -ica, Panait (Sd I -II); Codricel (17 B III 149). 4. Codreș (Cat); -an, țig. (16 B II 250) -ești t. (Cat). 5. Codreț por. ard. (Viciu 33). 6. + -in: Codrinescu (Arh). 7. Codriș/an, țig. (16 A IV 260), -ăști s. (16 B IV 476). Apelativul codru, contribuie în mare măsură la formarea acestor nume, cum este cazul și cu sinonimele: pădure, dumbravă.