CIUR, ciururi, s. n. 1. Unealtă de cernut pleava, gunoiul sau neghina din cereale, făcută dintr-o rețea deasă de sîrmă sau dintr-o bucată de piele perforată, fixată pe o ramă circulară de lemn; sită. ♦ Expr. A vedea ca prin ciur = a vedea neclar. Ochi de ciur = ochi mici de tot. A da (sau a cerne) pe cineva prin ciur și prin dîrmon = a bîrfi pe cineva, scoțîndu-i la iveală cît mai multe defecte. Trecut (sau dat și) prin ciur și prin sită (sau prin dîrmon) = (despre lucruri, situații, împrejurări) cercetat, examinat cu mare atenție; (despre oameni) care a trecut prin încercări felurite; încercat. A căra (sau a duce) apă cu ciurul = a nu face nici o treabă, a lucra fără spor. ♦ Cantitate de lucruri cîtă încape într-un ciur (1). 2. Unealtă specială pentru cernut nisipul sau prundișul, formată dintr-o ramă mare de lemn pe care este întinsă o rețea de sîrmă. 3. (Înv.) Ramă în formă de cerc pe care se brodează. 4. Una dintre cele patru despărțituri ale stomacului rumegătoarelor. – Lat. cibrum (= cribrum).

CIUR subst; cf. și cuman, cura „șoim” (OR II 354). 1. Ciura b. (16 B IV 103); Ciură, fam. (17 B I 368). 2. Ciure, fam. (Băl VI; BCI I; Tec II; Arh); -a frecv.; -escu (Sd XXII); -ești s. 3. Ciuroiul (17 B III 54). 4. Ciur/el; -eș; -aru (Tel 58). 5. Probabil, din altă temă: Ciurman (17 B III 517); și Ciuruga, E. (Viciu 15).