CIUC subst. „vîrf”, cf. și ciucă „țintă” și vb. a-i aciuca, „a-i abate pe cineva, a prinde necaz”. 1. – b (DR II); Ciucu, fam., act. -I (17 B IV192; 17 A III 179); -l, fiul lui Poroseci (17 A IV 123) prenume; Ciucul/escu. (17 B II 286). 2. Ciuclan (17 B I 369) prob. scurtat < *Ciuculan. 3. Ciuca b. (Viciu 33; Ard II; – Lupa b. (Sd IV 16); Ciucă b. (Cara 91; Î Div). 4. + -aș: sau din expresia enigmatică „cal ciucaș” în doc. din 1683 (RI VIII 200): Ciucaș b. (Ard); Ciucașul, m-te. 5. Ciucel moșie (Cat). 6. Ciucea b. (17 B III 495); Ciucești (Î Div); dar pt. Ciucea, s. ard. v. Cice 2. Pentru formele 5 – 6. v. și Ciuciu. 7. Ciucescul, mold. (Dm; C Ștef); olt. (Glos; Hur).