CIOLAN, ciolane, s. n. 1. Os de animal cu carne pe el; os de pe care s-a mincat carnea. ♦ Expr. A da (cuiva) un ciolan de ros = a procura (cuiva) un post din care să poată avea (mari) foloase bănești. A umbla după ciolan = a umbla după diterite afaceri după venituri nemeritate. A scăpa ciolanul din mînă = a pierde o situație avantajoasă. 2. Os al scheletului unui om sau al unui animal; (în special) os de la picior sau de la mînă; substanță solidă din care sint formate oasele. 3. Membru, parte a corpului. ♦ Expr. A i se muia (cuiva) ciolanele = a-i slăbi puterile, a se moleși. A-i trece (cuiva) ciolan prin ciolan = a fi foarte obsit. A-i rupe (sau a-i muia cuiva) ciolanele = a bate zdravân (pe cineva). A-i putrezi ciolanele = a fi mort și îngropat de mult. 4. (Reg.) Obadă (a roții de car și de moară). – Slav (v. sl. članŭ).

Ciolan n. mănăstire în județul Buzău, cu aer curat și pozițiune frumoasă.

CIOLAN, Antonin (1883-1970, n. Iași), dirijor român. Prof. univ. la Cluj. Animator al vieții muzicale din Iași și Cluj. Interpretări din repertoriul clasic și romantic remarcabile prin vigoare și expresivitate.

CIOLAN, ard., 1758 (Paș); – Gavril, ctitor al m-rii Ciolanu, Bz. (RI XIII 279), < subst.