CERCEL (pl. -cei) sm. 1 Verigă, toartă, sculă (de aur, de argint, etc.) de diferite forme ce poartă femeile în urechi (🖼1073); (P): asta e ~ la ureche (PANN) e lucru ușor, de puțină însemnătate, de care nu duc grijă; iron. n’are urechi și umblă să-și cumpere cercei (ZNN.); cercelul a (sau cerceii au) căzut, dar urechile au rămas (ZNN.) (PAMF.), averea am prăpădit-o, dar nu mă las ¶ 2 Carnea ce spînzură la gîtul oii, caprei, scroafei, etc. ¶ 3 Mold. 🌿 CERCEII-BABEI = LEMN-RÎIOS ¶ 4 🔧 Scoaba care împreună cei doi carîmbi ai loitrelor (de la car) [lat. cĭrcellus].

Cercel (Petru) m. Domnul Munteniei, fiul lui Pătrașcu cel Bun și frate cu Mihai Viteazul (1583-1585). Om învățat, vorbia 12 limbi; el fu mazilit în urma intrigilor și a banilor Doamnei Chiajna și muri înnecat din ordinul vizirului în 1590.

CERC subst. și CERCEL subst. 1. Cercești s. 2. Cu suf. -a: Cerca f., munt., 1819 (BCI XV 163). 3. Cerchescu mold. 4. Cercel, Petru Vvd; 5. Cerceá f. (16 A III 443).