CALOIANU subst. Numele vine de la sărbătoarea populară „Caloianul” (Ist. Bis. R. I 1957 p. 45),< gr. ϰαλός; „frumos”, Iωάννες cu sensul „Ioan cel Viteaz”, după cum rom. Făt-Frumos înseamnă „Tînărul Viteaz”, epitet purtat de împărații Ioan I Comnenul și Ioniță. 1. Caloian (Dm; R Gr; Sd X, P1³; Cat; – fiul lui Mihu (Ț-Rom 103); Caloean (Rel); ca prenume (Vr; Ac Bz); -a b., diac. 1482 (Flor 243 și 13-15 B 173). 2. Căloian (Tec I) Sur VI). 3. Caloinescu, act. 4. Călăian (Sd VI 484), formă vrînceană pentru Caloian (comunicare G. Ivănescu). 5. Căluian (Vra), dar cf. m-ra Căluiu. 6. Călion s. (Șincai III 305). Ene, din refrenul „Ene-Caloene ” nu este un prenume, ci abreviere ca în „Lie-Ciocîrlie”.