burcă² sf [At: H II, 119 / Pl: ? / E: nct] (Reg) Turtă de mălai coaptă pe vatră.

burcă¹ s.f. (reg.) Haină țărănească pentru bărbați, confecționată din stofa de lînă, asemănătoare cu o manta sau o țundră. ♦ Bundă din pănură groasă (verde), care se poartă iarna. ♦ Cojoc mare și mițos; sarică. • pl. -ci. /<ucr., rus. бурка, pol. burka, tăt. burke.

burcă² s.f. (reg.) Turtă din mălai care se opărește și se coace pe vatră, în spuză. • pl. -ci. /<tc. bürek, ngr. μπουρέκι.

BURCĂ subst. cu sens de 1° veșmînt, 2° turtă. 1. Burca b. (Vra); – 1691 (BCI VII 10); – Naum, ar. (RI IX 114); Burcă (Sd XVI); – mold. – C., munt. (Î Div); scris și Burchi clucerul (ib și Tec II); Burcan, N. (Tec I) 2. Burcu (Sd X); – Maria (Î Div). 3. Burcea (C Ștef; Gat; 13 – 15 B; – Martin, ard. (RI VII 210). 4. Burcel, Ion (Păc 193); – Pană, 1770, din Ploiești (BCI IV 115); Movila lui – t. 5. Burcic (Dm). 6. Burcin (17 B IV 448). 7. Burciu (Vra; Sd XVI); -l, fam. (Dm; C Ștef; 16 B V 192; VI 243; Băl I; Sur V); -l Lupul (Isp I²; 17 A V 201); Ion Burciului (sic) (17 V III 182).